FYI.

This story is over 5 years old.

High hui

Expoziţia Muzeelor: Muzeul Sportului, o ciornă de muzeu

Muzeul Sportului nu e gata, e închis, adică a fost deschis, dar acum nu se vizitează. Şi totuşi...
06 Februarie 2012, 1:00pm

Am auzit prin toamnă că Muzeul Sportului de la Casa Olimpică s-ar fi deschis temporar pentru public, dar nu-l vizitează nimeni. Alte voci cârcotașe spuneau că e doar un pretext folosit de Federația Română de Rugby ca să obțină bani pentru construirea unui nou sediu. „Ăsta o fi?”,  mă întreb când trec într-o dimineață geroasă cu taxiul pe lângă ditamai construcția nouă și netedă de lângă Arcul de Triumf. Cobor și intru să investighez.

După ușile de sticlă găsesc o recepție ca un hol de bancă, unde mă întâmpină un gardian cu fes, vesel și distrat că a venit cineva să viziteze muzeul. „Păi nu e gata, e închis, adică a fost deschis, dar acum nu se vizitează.” Îmi spune toate astea, dar abia așteaptă să urce la etaj și să-mi anunțe sosirea.

După ce cobor din lift mă simt ca într-un SF prost. Fiecare sport are un mic acvariu şi totul dă senzaţia de septic. Doar Nadia iese în evidenţă. Ea cuprinde sala în braţe, pentru că tot restul sporturilor puse împreună nu ne-au adus renume cât ne-a adus zecele ei.

Ghidul îmi turuie istoria plicticoasă a gimnasticii. Nu prea îmi dau seama cum prestau ăştia la paralele sau la bârnă cu căciulile alea de oaie şi opinci în picioare, dar măcar păreau bărbaţi virili.

Mă cam plictisesc  pozele de grup  cu personalități antebelice și scap la o instalație cu bile de oină și o roată de biciclu. Hipsterii şi-ar vinde un rinichi ca s-o aibă.

Exerciţiul ăsta de origami este o machetă a avionului Vlaicu 2. Cu ăsta Aurel Vlaicu s-a prăbuşit spre moartea lui de la o altitudine de o mie de metri.

Am fost plăcut surprinsă să văd că toată istoria fotbalului a intrat într-un singur acvariu. Azi nici măcar ştirile cu gagicile fotbaliştilor dintr-un an n-ar încăpea într-un singur acvariu. Unele chestii de p-aici  mi le amintesc vag de la unchiul meu Vasile, microbist, care în 94 m-a făcut să alerg pe scara blocului cu o pătură aproape tricoloră pe cap (avea și un pic de verde).

Echitația era doar pentru snobi și aristocrați care se pretau la scamatorii d-astea nebunești, gen să sari cu calul peste alt cal.

Aici avem imagini cu trânta sau lupta dreaptă românească. Tipii ăştia au dat o nouă semnificaţie tangoului pe orizontală.

În mânușile astea au stat oasele rupte ale lui Nicolae Ghica, primul și singurul campion olimpic la box care a luptat cu degetele fracturate. Eu zic că trişa, pentru că putea să folosească fracturile deschise ca să-şi zgârie adversarii.

Costumul îi aparţine lui Horia C.A. Rossetti, care lupta pentru România pe planșele franceze la începutul secolului XX. Oare se scobea vreodată cu vârful spadei între dinţi?

Dintr-un motiv sau altul ăştia consideră radioul un sport. Ghidul mi-a zis că orice activitate care aduce performanţă este considerată sport. Pe logica asta ar trebui să bage rulatul shaormei ca probă olimpică.

Canotaj, caiac, canoe. Aparatele astea de antrenament îmi inspiră nişte încercări ratate ale lui Da Vinci de a crea roboţi umanoizi din lemn.

Din păcate, vedetele sportului românesc sunt reprezentate doar prin aceste fotografii la rezoluție proastă, pe care le găsești și pe net. Ghidul mi-a zis că muzeul e încă în lucru.

Sunt zece mii de exponate în depozitul muzeului și până acum au fost expuse doar 270. Rămân atât de multe în beci pentru că altfel tot sediul s-ar umple doar cu medaliile olimpice la gimnastică. Deci da, chiar e nevoie de un sediu mare de patru milioane de euro, cu pardoseală de marmură , cârcotașilor.

Anterior: Expoziţia muzeelor: Muzeul de geologie