FYI.

This story is over 5 years old.

Știri

Parlamentul European n-are chef de conferinţă de presă

Conferinţa de presă trebuia să fie la 15:30. S-au deschis uşile, iar reprezentanta Comisiei, ne-a zis chill, că nu va avea loc nicio conferinţă.
29.11.11

Activiștii, cu tricourile, leaflet-urile, acțiunile și semnăturile lor nu mi-au plăcut niciodată. Îmi displac în mod activ cam de când au început să salveze Vama Veche și au continuat să mă irite din ce în ce mai tare pe măsură ce au reușit să o transforme în părul de la cur al litoralului. La scurt timp după ce s-au apucat de asta, au început să salveze și Roșia Montană. Nu pot să înghit propaganda, indiferent din ce parte vine − a băștinașilor care fac tumbe de fericire că au locuri de muncă sau a celor care se dau de ceasul morții că mănâncă ciorbă de cianură; a lui Băsescu (sau a oricui) care vinde țara sau a faptului că o fi acolo vreun izvor de curcubee; dar, mai ales, cea a opririi exploatării (poate) firești a unor resurse naturale versus cea mai penibilă și flagrantă schemă prin care să jefuiești în general mai cu spor. Și, în plus mi s-a părut cam aceeași schemă: un FânFest − care promitea, de altfel, niște desfrâu calitatea-ntâia, dar era prea departe de mine, care stau între Constanța și București − , niște tricouri, niște protest și toate cele. De atunci am mai auzit sporadic câte ceva despre Roșia Montană Gold Corporation, Gabriel, Băsescu, Frank Timiș, oameni care vor să fie săraci, cianuri, despre cum toți fură dom’ne și alte lucruri cheie. Dar totul puțea așa de tare a activism încât nu m-a interesat deloc.

Apoi, absolut din senin, aflu săptămâna trecută că, în urma celor 102 petiții legate de România dintr-un total european de vreo 1830 anul trecut, vine o delegație a Comisiei de Petiții a Parlamentului European (care nu-e-tocmai-un-parlament). Că ea vrea să se-ntâlnească cu principalii petiţionari români pentru a se informa în legătură cu problemele spinoase pe care le-au ridicat, printre care și asta cu Goldu’, dar și aia cu Pădurea Letea sau cea cu Cathedral Plaza, printre altele. Cică s-au depus 100 000 semnături împotriva începerii proiectului ăstuia minier și că vor avea loc și o serie de întâlniri cu presa. Pentru că tot n-am în clin și nici în mânecă cu chestiile astea sunt trimis să mă duc pe acolo, la Casa Poporului (care nu-e-tocmai-o-casă).

Aviz jucătorilor de Prince of Persia: ajung la una dintre intrări, dar îmi zice jandarmul că ar trebui s-o încerc pe următoarea. Ajung la următoarea, unde îmi zice jandarmul că nu e nici asta. La a treia îmi zice un al treilea jandarm că pe la următoarea. La intrarea corectă, o singură bicicletă. Ce activism mai e și ăsta cu o singură bicicletă?! Trec de jandarmi, polițiști, jandarmi și sepepiști. Un funcționar îmi explică cum să traversez labirintul și să ajung la sala pe care o caut: „o iei în față, faci dreapta, urci scările, mergi până în capăt, faci dreapta pe lângă alte scări, o iei pe lângă balustradă, treci de cantină, iei liftul până la parter, faci stânga și ai ajuns”. Stai, care lift?! Vor să mă dezinformeze, tâlharii! Am uitat instant, oricum și am bezmeticit, apoi am trecut pe lângă o cantină cu trei lei cinzeci ciorba de fasole, un stand cu cinci lei sucul la jumate și am dat peste alt funcționar al poporului, cu cămașă roșie și adidași foarte noi, care a binevoit să mă conducă la destinație.

Sala avea ușile închise, iar în față așteptau niște jurnaliști serioși, cu camere mari și microfoane cu logo-uri. Conferința de presă trebuia să fie la 15:30. Am așteptat vreo juma’ de oră, s-au deschis ușile, iar reprezentanta Comisiei, o doamnă Mazzoni, ne-a zis chill, că nu va avea loc nicio conferință. Pe hol se auzea un murmur apăsător de „de ce”-uri, fără răspuns. O reporteriță mai agasantă a reușit să îi pună câteva întrebări, iar singurul răspuns legat de Roșia Montană a fost ceva de genul: „Oricum proiectul e într-o fază incipientă și mai are nevoie de multe aprobări și mai durează oricum mult până începe exploatarea, n-aveți voi grijă”.

Pe bune? Serios? Atât? Nu credeam că se întâmplă asta și la case care se vor civilizate. Dar am apreciat sincer performanța unui răspuns mai evaziv decât ar fi dat însuși Iliescu. Dacă zicea „un coș cu mere”, era mai la subiect. Oricum, în toată necunoștința mea de cauză, 100 000 de semnături înseamnă ceva. Sunt partide care au probleme să fure atâtea semnături. Sunt institute naționale de statistică pentru care e greu să se fabrice 100 000 de semnături false. Logic, totuși, m-or fi enervat pe mine activiștii ăia la metrou, dar și-au atins scopul. Am fost indignat timp de aproape jumătate de secundă că instituții ce se vor supranaționale pot să dea cu tifla la modul ăsta, dar apoi m-am gândit și la perspectiva doamnei eurodeputat, o italiancă în conversație cu românii tâlhari. Așa o să-mi limitez opinia la singurul aspect tangibil din toată treaba asta: banii. Și în privința banilor, statul român (care, din nefericire, „reprezintă interesele” românilor) își ia o mare, falnică și vânjoasă muie. Dar vorba aia, ce să vorbești cu o țară de oameni care se cacă lângă veceu? Asta e, îi dăm o flegmă-n gând și mergem mai departe.