Fotografiile astea luminoase sunt trase noaptea și nu-s modificate digital

În ciuda faptului că-s atât de luminoase, lucrările din expoziția solo a lui Rafaël Herman, The Night Illuminates the Night, au fost trase în întuneric complet și nu sunt deloc manipulate digital. D-aia creierul nu le vede imediat ca fotografii. Trase între 2010 și 2015, sunt o serie de peisaje visătoare verzulii și cu efecte fantomatice, în care straturile din mediile pe care le redau se suprapun ca niște oglinzi.

Atât ca loc, cât și ca idee, întunericul e mitic și metaforic. Am fost învățați să credem că întunericul e înfricoșător și legat de moarte, de hăul necunoscut (caută pe Google „mitologia întunericului" și te vei alege cu „Listă de zeități ale morții"); dar te poți alege și cu peștera zeului hindus Brahma fără să închizi ochii. În The Night Illuminates the Night apar fotografii cu locul de baștină al lui Herman, Israel, tras în întunericul nopții, cu ajutorul unei tehnici specifice de a crea cadre visătoare. S-a autopoziționat în tradiția Vechilor Maeștri care, spune el, „au reprezentat Tărâmul Sfânt fără pic de cunoaștere sau experiență… Chiar și-n lucrările mele, am vrut să devin orb față de propriul loc de origine și să simt zonele familiare din copilăria mea ca și cum nu le-aș ști."

Imaginile astea - cu Munții Iudeei, Pădurea Galileei și Marea Mediterană - sunt ca niște secrete și realități alternative ale unui peisaj pe care doar ochii minții îl pot vedea (chiar dacă e prea întuneric pentru ceilalți doi). Culorile și formele ieșite din comun nu sunt intenționate, ci doar noroc; rezultatul e un sentiment de real ireal, dar nu chiar. „Scopul meu e ontologic", explică Herman. „Nu urmăresc un efect estetic sau o investigație psihologică. Vreau să obțin un acces nou la realitate. Și, prin asta, decopăr că fiecare viziune empirică implică întuneric și un moment de orbire."

Procesul lui Herman presupune răbdare. „Mă folosesc de expunerea lungă și manipulez camera ca să obțin exact ce vreau", a zis el. „O deconstruiesc ca să obțin genul ăsta de imagine, fără lumină; nu există manipulare digitală în fotografiile astea". Herman trebuie să fie singur, departe de luminile orașului. „Mă lupt cu un interval de timp de așteptare", a zis el. „Limba italiană are cuvântul attesa care descrie foarte bine caracterul iminent al situației, senzația puternică cum că ceva urmează să se întâmple."

Artistul, care e și percuționist, e familiar cu întunericul. Când era adolescent, în drumul spre un concert avut un accident de mașină, în urmă căruia s-a ales cu ochiul stâng praf. A trebuit să se opereze de câteva ori, lucru despre care spune „că a durat 14 ore… pur și simplu coseau ochiul la loc. Nimeni nu-mi putea spune dacă o să mai văd sau nu." De-a lungul anului, lumina s-a strecurat înapoi până când vederea „a devenit mai bună decât perfectul clinic". Ochiul rău recuperat e unic: „Pupila e atât de mare încât intră mai multă lumină în ochi. Senzația de a putea vedea în întuneric mă face să cred că în fiecare beznă există lumină și, chiar dacă pentru un moment, e imposibil de văzut, există mereu ceva bun la care te poți aștepta."

E o metaforă bună pentru noi, restul, dar și pentru exercițiul fotografic al lui Herman. „Să vezi în întuneric e un act de credință", a adăugat el. Nu e doar despre faptul că procesul său creează lumină în întuneric, ci arată că lumina a fost mereu acolo. Ce e interesant e că el nu-și privește fotografiile în felul tradițional: „E mai mult ceva conceptual despre natura văzului. Ceea ce fac e să dezvălui o realitate în afara unei alte realități (…) Nu intervin; în asta constă frumusețea pentru mine. Sunt doar curios și transmit asta mai departe ca să decopăr cu publicul realitățile astea ascunse."