Cum am ajuns să mă înțeleg cu mama abia după ce am devenit prietene pe Facebook

Am 25 de ani și n-am fost niciodată apropiată de ai mei. De fapt, n-am avut niciun fel de relație până acum un an-doi. Sunt al treilea copil, nedorit într-o familie despre care părinții credeau c-ar fi perfectă doar cu doi copii, un băiat și o fată.

Soarta a făcut ca mama să afle de sarcină când era deja prea târziu să mai scape de mine. „Te-am iubit ca pe ochii din cap din prima secundă în care ai venit pe lume”, îmi repetă ea de când mă știu. Dar m-am născut și mi-am conturat personalitatea într-o vreme în care oamenii nu făceau o traumă din orice. Așa că povestea nașterii mele neplănuite nu m-a afectat.

Cum sunt cel mai mic copil, ai mei m-au crescut mai relaxat. Obosiți deja și cu mai multă încredere în ei ca părinți, mi-au permis mai multe lucruri decât fraților mei. Cred că asta ne-a înstrăinat. Am locuit 18 ani în aceeași casă, am mâncat uneori împreună, am glazurat torturi în aceeași bucătărie la câte o zi de naștere în familie, dar am fost mereu străini.

Nu mi-au povestit despre sex, menstruație, relații abuzive sau droguri. Le-a plăcut să creadă că, dacă învăț bine și sunt respectuoasă, n-am cum să greșesc în viață. Iar eu nu m-am gândit vreodată că ai mei ar putea să-mi fie și prieteni, nu doar oamenii care m-au crescut și pe care am datoria să-i ajut la bătrânețe.

Odată plecată și eu la facultate, au apucat să se bucure de viață pentru ei, nu pentru copii. Așteptau asta de vreo 27 de ani (când li s-a născut primul copil). Au ieșit la shopping, au divorțat în sfârșit, și-au făcut profiluri de Facebook și au început să-și facă prieteni, să mai călătorească, să doarmă. Mai ales să doarmă.

Când mi-a dat mama add pe Facebook, m-am amuzat. Like that’s gonna happen, am râs în sinea mea. Mă tot întreba ce am de ascuns de nu-i pot accepta cererea. De ce nu pot avea încredere în ea. De ce tatei, care nu intra niciodată pe Facebook, i-am acceptat cererea, și ei, nu. Am ignorat-o așa câteva luni bune, apoi am început să ne certăm pe tema asta de fiecare dată când vorbeam. De ce nu voiam? Pentru că nu mă cunoștea. De ce meritau sute de de alți oameni să-mi fie prieteni? Pentru că nu mă cunoșteau.

Mă gândeam că urma să-mi comenteze la orice, să mă întrebe ce înseamnă diverse lucruri despre care postez. Ca să nu mai zic că, orice poză prindea cu mine, o punea la ea pe profil. Simțeam că intră cu bocancii murdari de noroi la mine în casă și urmează să-mi afle secretele (pe care le postam, da).

A reușit să-mi epuizeze energia combativă. Așa că i-am făcut instructajul: n-ai voie să-mi comentezi, să distribui ce postez, să îmi scrii mesaje zilnic. S-a conformat. Surpriza a făcut să se poarte atât de drăguț, că azi mă simt vinovată că am irosit atâtea discuții pe subiectul ăsta.

Deși are prietene PSD-iste și merge uneori în pelerinaje, se înfurie de fiecare dată când aude de Dragnea sau când mai zice Firea câte ceva. Asta m-a făcut să simt că pot să îi povestesc mai multe și a dus la a-i da raportul de fiecare dată când e câte un protest. A înțeles că o să merg și dacă e frig, periculos sau prietenul meu e plecat și n-am companie. „Să-ți iei și tu ceva gros de îmbrăcat la tine, mamă! De dormit când mai dormi? Nenorociții, să ardă toți în Guvern!”

Așa că îi permit să dea share chestiilor pe care le postez. Iar ea, ca să-mi intre în grații, se uită la toate videourile de la proteste pe care le pun la mine pe profil, le distribuie și apoi vrea să le comentăm. Tocmai a găsit un nou prilej să mă sune!

Facebook e singurul ajutor în construirea unei relații de prietenie cu fata ei. Apreciez că își face temele, că încearcă să-și depășească limitele și să înțeleagă contextele din spatele a ce se întâmplă pe profilul meu.

De când a ieșit la pensie, încearcă să recupereze somnul pierdut în toți anii în care a crescut copii și a muncit. Așa că, inevitabil, stă toată ziua pe net, în timp ce se uită la TV. „Bună dimineața! Deja te-ai trezit? Ce matinală?”, mă vânează pe Messenger. „Dacă tot stai atâta pe net, nu vrei să mă suni puțin?”, mă ademenește.

Ca să nu mai zic că folosește emojis ca să își arate afecțiunea. Și la fel fac și eu. La mine în familie, sentimentele n-au fost exprimate. Ne spunem că ne iubim doar de Revelion, la telefon, așa că internetul ne-a dat o măsură nouă a sentimentelor pe care nu putem să le vociferăm. Tot ce conține inimioare pentru tot ce nu putem noi exprima.

Momentan, nu cred în căsătorii. Poate și faptul că ai mei abia așteptau să divorțeze și „au rămas împreună pentru copii” mă motivează în decizia asta. Iar mamei nu i-a luat mult să înțeleagă asta din articolele și comentariile de pe profilul meu. Mă susține acum și pare mândră că aleg să muncesc și să îmi construiesc o existență independentă, ba chiar mi-a făcut cea mai frumoasă declarație de curând – a zis că, dacă îmi iau câine, o să vină la botezul lui (da, iubesc mult câinii). Nici nu pot concepe cât de greu i-a fost să înțeleagă că singurele nunți la care o să meargă vor fi ale fiicelor prietenelor ei (pe care mi le bârfește acum. „Uite, s-a măritat de la 23 de ani și acum are copil. Nici n-a terminat facultatea!”). Bonus: îmi arată fiecare clip cu labradori pe care îl găsește.

În familia mea, nu știm să ne exprimăm sentimentele sau să ne cerem scuze. Nu știm să zicem „mă deranjează că ai reacționat așa la ce am făcut”, ci urlăm unii la alții, trântim uși și telefoane în nas, apoi reluăm discuțiile de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar enervarea rămâne acolo undeva, mustește în noi până primește o ceartă nouă, oportunitate să iasă la suprafață. Ei bine, mama e genul de utilizator care distribuie citate de la Teo Trandafir, poze cu flori și icoane, pentru că se regăsește în unele.

Așa am înțeles și eu că uneori o rănesc, că are zile în care e tristă și că pentru ea e importantă credința în Dumnezeu. Acum mă folosesc de informațiile astea și o sun s-o întreb dacă e bine, o las să vorbească chiar dacă tot bag rufe la spălat de sărbători sau îi mulțumesc că mi-a amintit că e onomastica nu știu cărui unchi.

Dacă ar avea o morală povestea asta, ar fi că părinții tăi chiar merită să fiți prieteni pe Facebook. Dacă le explici regulile jocului, e posibil să vă apropie. Da, e cinic cumva că o rețea socială poate să vă apropie acum, la maturitate, dar nu te mai plafona în premise.