locale

Am înghețat o noapte prin București cu activiștii care le redau demnitatea oamenilor străzii

Am aflat poveștile unora dintre oamenii ăia pe lângă care trecem ziua fără să ne uităm la ei.

de Cristina Foarfă; fotografii de Mircea Topoleanu
21 Decembrie 2018, 1:52pm

Fotografii de Mircea Topoleanu

E aproape zece seara și sunt la Universitate, cu Marian, Zamfi și Ioana, de la Carusel. Suntem pe tura de noapte, mergem prin București cu o ambulanță modificată, plină cu haine, mâncare, ceai cald, medicamente, prezervative, izoprene, saci de dormit și multe altele. Cam ce ai nevoie într-o noapte la sub zero grade dacă stai pe stradă.

„Lucrurile materiale nu sunt suficiente, deși sunt importante. Ele nu produc o schimbare semnificativă în viața oamenilor”, spune Marian. Relația de bază, însă, cu oamenii străzii, se stabilește în teren, pentru ca apoi să-i poată îndruma spre un adăpost, un spital, să le facă acte de identitate sau asigurare medicală.

„Dânșii fac o faptă bună că ajută oamenii să își păstreze demnitatea.” Vorbele astea îi aparțin lui George, un tip de 30 și ceva de ani, absolvent de istorie. Stă pe stradă cu mama lui, care a lucrat la un centru de calcul. Vin amândoi cum văd mașina. Femeia vorbește greu, împleticind cuvintele. Ar avea nevoie de niște No Spa. Și-au pierdut casa din cauza unor încurcături cu actele și a unor rude „binevoitoare”. Povestea multora care stau pe stradă.

La Rosetti, un bătrân zgribulit refuză orice ajutor. Nu are nevoie de nimic. „Îi e rușine”, spune Zamfi. Pe mulți dintre ei, îi paralizează depresia. E greu să relaționezi și să le câștigi încrederea. Sunt oameni care au pierdut tot pentru că poate au avut prea multă încredere. Sau care sunt batjocoriți și marginalizați zi de zi.

Carusel și oamenii cu vulnerabilități multiple

Am pe mine o geacă portocalie, reflectorizantă, de asistent social. Gecile portocalii și ambulanța înseamnă ajutor, dau siguranță.

carusel
Ambulanța, înainte de plecare.

Am primit-o când am ajuns, cu ceva timp înainte, la sediul Carusel, de pe strada Zambilelor, în zona Tei. Se preparau sandvișuri, se făcea ceai cald, se umplea mașina. Pe masă, șuncă, caltaboș și palincă de la Suceava, trimise de un prieten.

carusel
Marian Ursan, fondator Carusel

Numele de familie al lui Marian e Ursan, e rom dintr-o familie de căldărari din județul Călărași. E activist pe probleme sociale din 1996, când avea 16 ani și făcea voluntariat la Asociația Română Anti-SIDA. A făcut Facultatea de Psihologie și Științele Educației, un masterat pe Managementul Serviciilor de Sănătate și un un doctorat în sociologie, despre prostituție și consum de droguri în centrul Bucureștiului.

Pe un colț de masă, Marian îmi explică ce face Carusel: cam 85 la sută sunt servicii sociale, iar în puținul timp rămas fac campanii de conștientizare, traininguri pentru asistenți sociali, advocacy. Scopul e să stabilească o relație pe termen lung cu oamenii cu multiple vulnerabilități. Persoane fără adăpost, cu boli cronice cum ar fi HIV sau TBC, lucrători sexuali, consumatori de droguri, victime ale abuzurilor, persoane care nu au buletin și altele, deseori cumulate.

Au în jur de 2000 de beneficiari cărora le oferă, pe lângă sprijinul material punctual, pe teren, consiliere, asistență primară, ajutor pe termen lung, asigurări medicale, asistență în obținerea actelor de identitate provizorii. Punctul de plecare e strada. Sunt oameni pe care îi știu de ani de zile. Apoi, îi îndrumă spre ce au nevoie și îi consiliază - spital, adăpost, servicii sociale. Nu folosesc bani publici, dar colaborează cu statul.

carusel
Medicamente și pansamente pentru cei care nu au acces la ele.

Zilele acestea, de exemplu, urmează să deschidă un adăpost de noapte temporar, pe perioada iernii, într-o zonă centrală, în parteneriat cu Direcția Generală de Asistență Socială din București (DGASMB). Autoritățile au pus la dispoziție spațiul și asigură cheltuielile de funcționare, în timp ce Carusel vine cu know how-ul, cu oamenii - voluntari toți - și cu administrarea spațiului.

„Putem să gestionăm componenta de locuire, e important. Odată stabilizat individul, putem vedea ce opțiuni există pentru fiecare în parte”, spune Marian.

E conștient că nu poate susține pe termen lung un caz fără a-l ajuta să acceseze resursele statului. E vorba de drepturile pe care le are un pacient cu HIV, de exemplu, de asigurare medicală, de alocație de hrană, de asistență medicală. Nu poate crea un sistem paralel care să le facă pe toate, așa că secretul e în colaborare. Iar centrul realizat în parteneriat cu DGASMB e o dovadă că se poate colabora cu statul pentru a-i ajuta pe cei vulnerabili.

Garsoniera de la Mihai Bravu

Traversăm orașul cu mașina, în căutare de oameni care au nevoie de noi. Niște băieți și-au improvizat un soi de casă într-o stație de autobuz, lângă un magazin. Dau noroc cu Marian, care îi dojenește prietenește: „Ce-ați făcut băieți aicea, e dezastru”. „E mică garsoniera, domnu’ Marian, ce să facem”, râd ei.

carusel
„Garsoniera” din stația de autobuz.

Unul dintre bărbați vrea paracetamol. Altul, Aulin pliculețe. Marian zice că e prea tare și toxic, dar că-i dă altceva pentru durere. Se împart șosete, polare, medicamente. „E prima oară când primesc așa ceva”, spune un altul, când Marian îi dă un izopren. Se dezbracă să-și pună o nouă bluză, cu glugă. Are pieptul brăzdat de cicatrici. Cândva, a fost electrocutat. Nu vrea să vorbească despre asta.

La băieții de la „garsonieră” vine în fiecare zi un tânăr care stă în blocul de alături. S-au împrietenit, îi place să stea cu ei, să le mai aducă una-alta.

„De ce să iau sandvișul dumneavoastră dacă poate să-l mănânce altcineva? Bani de băutură am avut”, spune Alexandru. Marian îl convinge să-l ia. „Am uitat să vă spun. M-am angajat cu forme legale. La o vulcanizare.” E foarte mândru. Ce l-a adus pe calea cea bună? Iubirea. „Încerc să ies din chestia asta. Viața de stradă e grea”, spune el. S-a îndrăgostit de o fată care i-a pus capac. „Pe mine n-a putut să mă stăpânească nici mama”, râde Alexandru. Așteaptă primul salariu să-și găsească o mică chirie să se mute împreună cu fata. Are 31 de ani și aproape 22 de stradă. A fost oaia neagră a familiei. A fugit de mic de acasă dar a ținut legătura cu familia. „Până au plecat în partea cealaltă”, îmi spune, și nu mai râde.

Când nu e urgență, spitalul nu e obligat să-l primească

Un tip între două vârste povestește cum s-a dus la spital și i-au zis să ia trimitere de la Carusel sau de la Fundația Samusocial. L-au respins, pe motiv că nu era urgență.

Când nu e urgență, îmi explică Marian, spitalul nu e obligat să-l primească. E o poveste complicată aici. Vezi mereu pe Facebook: „am fost cu X la spital și nu l-a băgat nimeni în seamă”. Deși Marian nu e de acord, înțelege motivul. Dacă un om nu are documente, nu e eligibil să primească asistență medicală altfel decât de urgență. E o problemă de sistem, nu de oameni. Spitalul nu poate trimite spre decont cheltuielile respective și plătește secția sau medicii care nu au respectat procedura.

carusel
O plapumă veche transformă în casă o scară de magazin de pe Magheru.

„A trebuit să găsim o soluție”, spune el.

Așa a apărut Centrul Gore, fondat de Carusel împreună cu Spitalul Victor Babeș. Iau persoanele vulnerabile direct de pe teren sau de la alte organizații și îi transformă din neeligibili pentru îngrijire medicală în eligibili. Carusel se ocupă de partea de documente, inclusiv costuri pentru cărți de identitate și asigurare medicală pentru oameni ai străzii.

În spital, Carusel oferă consiliere, prin grupuri de suport și ajutor. Se ocupă de acte, pijamale, gel de duș și orice ar mai fi nevoie. Pentru unii dintre ei, e prima oară când ajung într-un spital. Nu știu sistemul și le e frică. E important ca omul să înțeleagă ce înseamnă tratamentul, ce trebuie să facă, care sunt schimbările din viața lui.

Fetele din centru

Se face din ce în ce mai frig. Mă gândesc la prejudecata multora: „dar de ce nu lucrează?”. Îl întreb pe Marian, care conduce mașina prin Bucureștiul deja gol. „Cine să îi angajeze? Sunt bolnavi, au trăit mult pe stradă, sunt abuzați, unii au HIV, unii bagă heroină. Unii nu știu să facă altceva. Nu e atât de simplu.”

Fetele de pe o stradă din centrul orașului vor ceai. Stau în frig toată noaptea. Marian le mai dă mânuși, gulere, prezervative, dar și sandvișuri. Nu prea se fac bani ca vara pe frigul ăsta, dar merge. De obicei, se duc cu clienții în mașină. Rar mai sunt câte unii care le iau la hotel sau acasă. Poliția le dă amenzi, dar măcar nu mai e cu dosar penal ca înainte.

carusel
Mulți recunosc ambulanța Carusel și vin să-și ia seringi, prezervative, haine.

Mihaela e transexuală. Sau Mihai, depinde cum o / îl prinzi. „Mă simt bine așa, nu vreau tratamente hormonale, te distrug”, îmi spune. Urmează să meargă să le vorbească studenților, la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, unde predă Marian. A fost și ea studentă, a făcut Relații Internaționale la Titu Maiorescu. Pleacă frecvent din țară, mai ales în Elveția: „E extraordinar ce prețuri au oamenii ăia. Dar și ce salarii au. E plictisitor ca naiba însă”. Cinci ani a stat în Madrid, și-n Germania doi ani, și în Franța, și în Irlanda, și-n Suedia și-n multe alte țări.

„Trebuie să mă apuc de dinți. Să strâng vreo 2000 de euro. Heroina m-a nenorocit. E perversă. Băgam acum vreo zece ani și abia acum a început să-mi mănânce dinții. Acum foarte rar, ocazional doar”, spune.

Poate să facă bani serioși și în țară. „Am fost la Iași când au scos-o pe Parascheva. Am făcut în vreo două-trei săptămâni o sută și ceva de milioane. Să mor dacă te mint, toți enoriașii au venit să mi-o sugă. Pe bandă rulantă veneau.”

Fetele râd, glumesc. Marian le pune muzică. Povestesc de clienți, de problemele de zi cu zi, de alte fete, de vecinii care nu le văd cu ochi buni. Sunt simpatice și râzi mult cu ele. În spate, însă, poveștile lor au alte umbre.

„Am HIV. Pot să controlez, nu am nici o problemă, îmi fac tratamentul”, spune o tipă. Alta povestește despre copilul ei care s-a speriat la patru ani când l-a văzut pe fostul soț snopind-o în bătaie. „Lucram pe cinci milioane și-l dădeam pe tot în casă. Fii-miu mi-a zis la șase ani să-mi las serviciul. Eram terminată, mă durea tot, după 12 ore și nu știam de capul meu. Am avut și două accidente de mașină - bazin dislocat, gât rupt. Am 44 de ani și fac asta de șase ani pentru că nu am avut de ales.”

carusel
Marian Ursan, într-o scară de bloc.

„Nu pot să vă spun câtă putere mi-au dat oamenii ăștia”

Ne oprim în fața unui bloc, din care coboară în papuci o doamnă, pe a cărei figură se văd urmele suferinței. Fizice și emoționale. Pe Marian îl știe de 20 de ani. L-a cunoscut „la stradă”. A văzut-o amărâtă, a întrebat-o ce face. Când a născut, Marian a fost acolo. Are patru copii și nici unul nu e lângă ea. I-a luat Protecția Copilului și nu poate să-i mai vadă. „Au zis că-s o drogată. Poate-i mai bine că sunt acolo. Învață carte, nu ca mine”, încearcă ea să-și acopere tristețea.

Mama ei a dat-o la casa de copii de foarte mică. Acum puțin timp, și-a regăsit frații. Cu unul dintre ei vorbește frecvent, dar mama nu vrea să audă de ea că a aflat că se prostituează. „După ce că e pătată și vinovată, tot pe mine mă judecă.” La 14 ani, a fost furată de la orfelinat și traficată. Tocmai dăduse examenul de capacitate. „M-au luat cu japca. M-au violat pe câmp și apoi m-au vândut.”

Valentina a stat un an și jumătate în spital cu meningită și alte boli. De două ori a avut lumânarea aprinsă la cap. Acum, e „educatoare” pentru alții de pe stradă. Îi ajută să meargă la spital, le spune ce acte le trebuie, cum să facă, unde să se ducă. Întoarce ce-a învățat-o viața și ce-a învățat de la oamenii de la Carusel. „Dacă văd un om amărât pe stradă, imediat iau legătura cu el. Sunt fericită când pot să ajut.” Acum doi ani, a venit la cina comunitară la Carusel cu branula în gât, direct de la spital, cu permisiunea medicilor. I-a ajutat cu piesa de teatru, a fost la școala de vară, a fost la studenții lui Marian să le vorbească despre viața pe stradă. „Să vadă și ei prin ce trecem noi. Asta e strada, asta e viața.” Să-și țină bărbații acasă, asta le spune fetelor, să le facă ce le face și ea ca să nu le mai înșele. Scurt și la obiect. Râde.

Se prostituează pentru că nu are încotro. Are acte, are asigurare, are și o mică pensie. Nu s-a mai drogat de mult timp, dar nu a uitat perioadele când nici nu mai știa de ea.

„Nu pot să vă spun câtă putere mi-au dat oamenii ăștia”, vorbește ea cu drag despre Marian și oamenii de la Carusel.

Apartamentul în care stă e și el cu poveste. E apartamentul lui Mitică, un bătrânel care a murit la 79 de ani. „A fost ca tatăl nostru. Avea milă. Primea pe oricine vedea amărât pe străzi, curve, drogați, nu conta. La un moment dat, dormeam și în cadă. Cel mai tare om a fost, și curvar, și bun la suflet”, povestește Valentina. Îi e teamă însă că rudele omului o vor da la un moment dat afară.

carusel
O parte din echipa Carusel.

Bucureștiul noaptea și grecul de la Romană

Bucureștiul e altfel noaptea. Când te uiți după oamenii străzii, pui un filtru pe care altfel nu-l ai. Vezi contrastele. O femeie doarme la ușa unui magazin de lux pe Magheru. Dimineața pleacă, cu toate bagajele după ea. Nu vrea să ia prea mult, că și așa sunt grele.

Marian conduce și Zamfi cu Ioana se uită după oameni pe geam. Ioana e voluntar și e studenta lui Marian. Se opresc când văd pe cineva, chiar dacă nu-l cunosc. Poate fi începutul unei relații pe termen lung. De la un pahar de ceai, pot ajunge să-i salveze viața sau măcar să i-o facă mai bună.

La Romană, un tip tânăr doarme sub niște cutii de carton. Intrăm în vorbă cu el. Vorbește engleza și spune că e din Grecia, că se gândește să se întoarcă. Nu vrea mare lucru, zice că îi ajunge ce are. Marian nu e convins. Spune că sunt oameni care au crescut la casa de copii și au învățat bine engleza iar acum se dau străini: „E un mecanism de apărare”.

Toți oamenii cu care vorbim sunt prietenoși și recunoscători pentru ce primesc. „Mai sunt și oameni buni”, spune unul dintre ei. „Ne mai dau un pahar de ceai, ne mai cumpără un covrig, o felie de pizza.” Mulți, însă, nu. Îi dau afară din scările de bloc sau cheamă poliția.

Într-un parc central

Trei bărbați dorm pe beton. E îngrozitor de frig deja, iar locul în care stau nu e prea ferit și tremur. Mă simt prost că mai intru câteva minute în mașină să mă încălzesc.

„Mi-a furat unul mâncarea. M-am trezit dimineața și nu mai era”, spune unul dintre ei. Zamfi încearcă să-l împace: “i-o fi fost foame”. “Păi dacă îi era foame, să-mi fi spus, că-i dădeam din inimă.”

Beau ceai după ceai. Marian le spune despre noul adăpost. „Nu va fi ca celelalte.” Oamenii îl cred. Povestesc despre bătăile din alte adăposturi și despre condițiile inumane. „Nici la duș n-ai curaj să te duci că-ți fură unul ceva. Și nu face nimeni nimic”, spune un tip bine înfășurat în pilotă.

Unul dintre ei se urcă cu noi în mașină să ne ducă la un parc alăturat, unde un prieten de-al lui doarme într-o baracă. „Ar avea nevoie de un ceai.” Marian intră și ne spune apoi că e mai rău ca afară, frig, umezeală și mizerie. Omul e recunoscător.

În baraca alăturată, stă paznicul. Îi lasă să stea acolo, pe nașpa. Șeful lui știe și i-a zis să-i lase doar noaptea, ziua nu. Și că n-au voie să intre la paznic în baracă, unde e un radiator. Îi mai lasă, să se încălzească. E un om simplu și bun, care vrea să-i ajute pe oamenii străzii.

Bilețelul de la Silvia

Oprim mașina pe o străduță prost luminată, aproape de Filaret. Zamfi bate în geamul unei case ce pare părăsită. E aproape patru dimineața și un frig ce-ți intră în oase. Din casă ies trei băieți. Slabi ca niște spectre, rupți dintr-un Trainspotting de periferie, în papuci, halate colorate și fesuri.

Nu au căldură, nu au electricitate. Trăiesc într-o casă în paragină, unde proprietarul îi lasă temporar. Sunt dependenți de heroină. Unul dintre ei a murit cu puțin timp în urmă în casă. Nu se știe ce s-a întâmplat cu el.

„Îmi dați și mie o geacă, vă rog frumos?”, zice cu voce tremurândă un tip slab, într-un halat colorat de molton, ros până la ultimele fire, și cu un fes în culori neon pe cap. „Și o haină pentru Silvia, că moare de frig.” Silvia, care stă în casă cu ei, nu e aici, dar știa că vin cei de la Carusel și a lăsat un bilet cu ce are nevoie: șampon, tampoane, ceva de durere....

carusel
Lista Silviei.

„Nu vor să mă interneze nici cu bilet de trimitere, nici de la medic de familie. Mi-a zis că nu e cazul”, spune unul dintre băieți. Vomită sânge. Toți îl resping. Marian îl trimite la Victor Babeș, la centrul lor. Le vor face acte de identitate și asigurare medicală.

„Domnu’ Marian, vă mulțumim din tot sufletul”, spun oamenii. Primesc seringi, mâncare, haine, soluții dezinfectante, pansamente.

„La HIV, vorbim de o speranță similară de viață acum”, spune Marian. „Trebuie să ne asigurăm că oamenii își iau tratamentul. Dar nu toți răspund la el.”

Pe strada 11 iunie, un tip aleargă după mașină. Când oprim, e fericit ca un copil la care a venit Moș Crăciun. Vrea seringi, că nu mai are sterile. Se bucură când primește bocanci solizi, o geacă groasă, șosete și mânuși. Vorbește repezit, nu știe cum să mai mulțumească.

Noaptea nu s-a terminat pentru oamenii de la Carusel

La Unirii, ne întâlnim cu trei tineri consumatori. Ar fi trebuit să fie și al patrulea, dar „e pe panică”. Pe panică? De la etnobotanice. A stat toată ziua cu picioarele goale să cerșească, a făcut rost de bani și a băgat ceva mai mult. Acum e incoerent și aleargă de colo-colo. O să-i treacă, spun prietenii lui. Au ei grijă de el.

carusel
Carusel dă haine și medicamente și primește la schimb scrisori cu inimoare.

De la ei vine scrisoarea cu inimioară, în care le mulțumesc oamenilor de la Carusel că îi ajută. O fată ce nu are mai mult de 20 și ceva de ani îmi povestește cum simte respingerea, batjocura și cât de grea e dependența. Pentru că, da, dependența e o boală.

E patru jumate și am înghețat. Mă retrag. Marian, Zamfi și Ioana mai au de mers. Pentru ei, noaptea nu s-a terminat.

Notă: Unele nume au fost schimbate pentru protejarea identității persoanelor vulnerabile.

Editor: Andreea Pocotilă

Tagged:
activism
Features
Mircea Topoleanu
adapost
homlesi
carusel
oameni ai strazii
frig