Femeile care rup în muzica rock

2018 a fost un an fenomenal pentru muzica făcută de chitariști. Într-o eră dominată de pop, în care criticii muzicali își frâng mâinile la fiecare șase luni că rock-ul e pe moarte, 2018 le-a oferit o mare ușurare, pentru că multe trupe noi au dus rock-ul pe noi culmi muzicale. Și ce e foarte interesant e că noile nume care au avut cel mai mare impact au fost cele de femei: Sophie Allison de la Soccer Mommy, Lindsey Jordan de la Snail Mail, Lucy Dacus, Phoebe Bridgers și Julien Baker, trei artiști solo care, în 2018, au început să cânte împreună sub numele de boygenius.

Chestia asta e importantă din motive evidente. Rock-ul e un gen muzical care a exclus întotdeauna femeile – istoria lui e plină de fețe de bărbați și, an după an, aceleași trupe de cinci băieți sunt considerate noii salvatori ai muzicii indie, de obicei de către critici muzicali de sex masculin. Și, în ciuda faptului că de la Sister Rosetta Tharpe până la Mitski și St. Vincent, femeile au făcut dintotdeauna diverse tipuri de muzică cu chitări, artistelor le e mult mai greu să pătrundă în conștiința colectivă ca muzicieni de rock. Unei femei îi e foarte greu să își lase amprenta în 2018, mai ales că viața de turneu e presărată cu sexism pentru orice artistă.

Într-o conversație în jurul mesei rotunde pentru New York Times, publicată în septembrie 2017, mai multe femei care fac muzică rock – inclusiv Allison și Jordan – au vorbit despre prejudecățile de gen din industrie. Artistele au povestit cum sunt luate drept managerul trupei sau fane ale trupei sau cum li se cer fotografii nud după ce au refuzat o colaborare muzicală. Totuși, în ciuda acestor experiențe, a început să circule teoria că s-a terminat, în sfârșit, cu misoginismul în muzica rock. Chiar luna asta, într-un interviu cu The Fader, Matty Healy, de la The 1975, a sugerat că „misoginismul nu mai are loc în lumea rock and roll”. Deși Healy și-a clarificat afirmația și și-a cerut scuze pentru ea, remarca lui sugerează că, din cauză că acum femeile sunt mai vizibile în muzica rock, nu se mai confruntă cu problemele vechi de gen.

Evident că încă se confruntă cu ele – și e admirabil că au de trecut peste obstacole pe care bărbații din industrie nu le întâlnesc și totuși reușesc să facă o muzică mai bună decât ei. Așa că nu e de mirare că majoritatea criticilor au vorbit încontinuu, anul ăsta, despre succesul femeilor în muzica rock: se aștepta demult ca femeile să domine rock-ul și uite că s-a întâmplat asta chiar dacă lumea muzicii cu chitări încă nu e foarte prietenoasă cu persoanele care nu sunt bărbați albi hetero.

Pe parcursul anului, s-au scris numeroase articole despre o mișcare sau o scenă a femeilor în indie rock – unele dintre ele reuneau artistele în baza versurilor (majoritatea femeilor implicate scriu muzică sinceră inspirată de experiențele lor personale), altele susțineau că singurul lucru care le unește e faptul că sunt femei. Când le-am luat interviu mai multor artiste implicate în explozia actuală de femei în diverse zone ale rock-ului, le-am întrebat despre comunitățile pe care le-au format și cum le-a ajutat asta pe plan personal și artistic.

E tentant să creezi un fir narativ care le poziționează una lângă alta ca bastioane ale unei noi mișcări în muzica rock, chiar dacă ele nu simt neapărat asta. Sophie Allison, lidera trupei Soccer Mommy, cu care am vorbit la telefon, mi-a zis: „Mă tot întreabă lumea despre mișcarea asta din care cică aș face parte, dar nu simt că fac. N-am făcut nimic pentru asta și nu cunosc toate artistele pe care lumea le asociază cu mine.” Cuvintele ei arată că atunci când ne concentrăm doar pe genul lor și pe cine sunt aceste artiste în loc să ne axăm doar pe opera lor, le facem un deserviciu.

Și Lindsay Jordan de la Snail Mail e de acord cu asta. M-a sunat din aeroportul Heathrow, unde urma să pornească în cel mai mare turneu al ei. În ultimele luni, și-a promovat albumul de debut, Lush, care e inclus în toate topurile muzicale. E unul dintre cei mai impresionanți muzicieni rock – inteligentă, amuzantă, atentă la detalii – și totuși, cele mai multe articole sunt preocupate de genul și sexualitatea ei. Când o întrebi ce simte despre treaba asta, Jordan pare de-a dreptul furioasă: „M-a enervat rău subiectul ăsta, mai ales că am avut multe interviuri în ultima vreme, deci vorbeam despre chestia asta de vreo zece ori pe zi – nu glumesc. Mă identific ca femeie gay, dar nu are nicio legătură treaba asta cu motivul pentru care am început să fac muzică. Sunt compozitor și muzician, în primul rând.”

Allison și-a exprimat și în trecut frustrările pe tema asta. I se pare că aceste întrebări sunt limitate: „Nu e obligația fiecărei femei să le explice tuturor lucrurile enervante prin care trece în fiecare zi, să le explice tuturor durerile ei, ca lumea s-o trateze mai frumos”, a afirmat ea. „Evident că e important și asta, dar suntem mai mult decât femei. Avem mai multe straturi.”

Unul dintre motivele pentru care nu le ajută eticheta de „femei rock” e faptul că despre bărbați nu se scrie la fel în presa muzicală. De exemplu, bărbații muzicieni nu sunt grupați la un loc cu alți tipi a căror muzică nu e similară cu a lor. Totuși, se sugerează adesea că artiștii cu o paletă sonoră largă precum Snail Mail, și, să zicem, Julien Baker – un muzician de folk rock cu voce fantomatică – fac parte din aceeași scenă. Deși ambii sunt muzicieni introspectivi și cântă la chitară, astfel de conexiuni superficiale i se par lui Jordan penibile. „Cred că lumea compară Snail Mail cu o grămadă de artiști care sunt foarte diferiți de mine. Toți artiștii aceștia depun multă muncă în proiectele lor individuale și nu cred că le place să fie băgați la grămadă”, a zis ea.

Asta nu înseamnă că e greșit să faci asocieri între muziciene – de exemplu, e greu să nu te gândești la artistele din boygenius – Dacus, Bridgers și Baker - ca grup de artiste care împărtășesc același stil de introspecție lirică. Toate trei sunt chitariste și au un stil autoironic și autoanalitic, ceea ce le face perfect compatibile. Dar să le omogenizezi cu totul și să vorbești despre ele ca despre o mișcare în care toată lumea face același lucru înseamnă să le privezi de ce e cel mai mișto la boygenius, și anume, trăsăturile specifice ale fiecăreia, de exemplu, istețimea lui Bridgers, tonul grav al lui Dacus și talentul de chitaristă al lui Baker, care sunt toate amplificate în contextul trupei.

Se poate spune cam același lucru și despre Soccer Mommy și Snail Mail. Deși nu cântă împreună, sunt niște repere una pentru alta. Au apărut în același timp, au concerte în aceleași locuri și ambele sunt de acord că muzica lor are același nivel de energie și stil. Dar Jordan menționează că nu le ajută pe niciuna comparațiile constante între ele: „Nu vreau să vorbesc în numele lui Sophie, dar cred că e enervant să fim comparate pentru că suntem femei și suntem tinere”. A continuat cu laude pentru prietena și colega ei: „Cred că e o compozitoare integră, iar muzica ei e atât de specială încât mereu am impresia că atunci când oamenii ne asociază, își bat joc de munca ei. Soccer Mommy e o trupă specială. Ea și cu mine suntem două compozitoare diferite și mă enervează genul ăsta de comparații. Aș vrea ca oamenii să ia fiecare album așa cum e, fără să încerce să-l bage într-un sertar cu alte albume.”

Jordan are dreptate. Albumul Clean de la Soccer Mommy – la fel ca toate albumele făcute de muzicienele talentate care au fost încadrate în valul de femei din muzica indie – merită spațiu să respire. Are destulă substanță încât să stea în picioare singur și n-are nevoie de puncte de referință. Când insistă să facă astfel de comparații, criticii muzicali dau mai multă valoare mișcării femeilor rock decât muzicii artistelor. În plus, sugerează că e un curent care poate dispărea așa cum a apărut. Cea mai bună abordare a situației ar fi să recunoaștem că e perfect normal ca femeile să fie în vârful industriei rock, în loc să comentăm despre genul și identitatea lor în fiecare articol.

Lucy Dacus speră că suntem într-un punct de turnură în ce privește felul în care sunt percepute muzicienele. M-am întâlnit cu ea pentru un interviu în luna octombrie și mi-a zis cum boygenius i-a dat speranțe pentru viitor: „Cred că eu și Phoebe și Julien suntem mai dispuse să vorbim despre toată treaba asta cu femeile în muzică, pentru că, într-adevăr, suntem împreună într-o trupă, iar asta ne unește. Și faptul că suntem în aceeași trupă elimină ideea de competiție. Existăm împreună, creștem împreună, lucrăm împreună. Cred că cel mai toxic lucru e atunci când femeile simt că locurile sunt limitate și trebuie să concureze pentru ele”, a zis ea.

Dacus speră ca femeile rockerițe să devină norma și ca publicul să vadă că nu e doar un curent. „Criticii muzicali o să scrie despre tine dacă faci muzică grozavă.”

Allison și Jordan mai speră ca felul în care se scrie despre ele și despre alte femei să devină mai divers. Jordan mi-a mărturisit că vorbește despre muzica ei mult prea rar. „Toți mă întreabă despre identitatea mea ca femeie gay sau ceva similar.” Allison are aceeași problemă: „Mi-ar plăcea să vorbesc mai mult despre compozițiile mele și temele din piesele mele, precum anxietatea sau complexele corporale.”

E incredibil că două dintre cele mai strălucite muziciene ale anului, care au lansat albume lăudate de toate publicațiile muzicale și devorate de fani, se simt dezamăgite că nu au ocazia să discute despre opera lor. Cuvintele lor ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru presa muzicală care a fost atât de încântată de fenomenul femeilor în rock încât plasează adesea identitatea artistului înaintea muzicii. Pentru că, așa cum spune și Jordan, muzica e cea mai interesantă parte: „Sunt compozitor înainte de toate, așa că cel mai bine mă simt când vorbesc despre asta. Aș vrea să compun non-stop, e activitatea care îmi oferă cea mai mare bucurie”.

Deși e inevitabil ca identitatea unui artist să îi afecteze toate aspectele muncii sale, asta nu e partea cea mai importantă din povestea sa. Să sperăm că în 2019 va dispărea eticheta „femei în muzica rock” și că fanii și criticii vor începe să le trateze ca artiști, creatori și compozitori, mereu cu respectul pe care îl merită.

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.