Ce am învățat despre România din hiturile care au rupt în ultimul secol

Poate că vine, poate că nu vine ca o surpriză, dar muzica veche românească nu este deloc corectă politic și pentru asta n-a trebuit să scormonesc prea mult în timp. Dar nu-s aici să judec muzica după standardele din prezent, sunt aici să iau lecții din hituri și să le împărtășesc cu tine ca să vezi ce putea fi mai bine.

Ce-am reținut însă din piesele pe care te unduiai la chefurile din 2000 e că, atunci ca acum, părem tipul ăla cu gene balcanice puternice, care se chinuie să intre în hainele nepotrivite ale occidentalului din UE. Eu zic că atât timp cât treaba asta e asumată, nu e așa aiurea.

Aș fi vrut să mă duc cu lista până în 1918, dar, sincer, nu cred că-i prea pasă cuiva ce-a fost acum 100 de ani. Ba mai mult, muzica românească a început să fie ceva mai aleasă în perioada interbelică. Așa că, fără alte introduceri, iată ce-am cules pentru tine. E o ocazie foarte bună să folosesc o frază care mi-a marcat copilăria: „culese din popor, pentru popor”.

Asta poate suna ca un slogan bun de reclamă: București, sursă de fete mișto încă din 1934! Pentru că, uite, și pe vremea lui bunicu’ era ideea asta că româncele sunt cele mai frumoase femei din lume, una care justifică întrebarea semi-idioată a unor ziariști de monden, când ne vizitează vreun star de-afară.

Bine, dacă-mi amintesc eu bine, după Revoluție, chestia asta cu „fetițe dulci“ nu era chiar una de mândrie națională, căci se făcea referire mai ales la tipele alea vesele de la Inter, care vânau pe la recepție occidentali cu țigări Kent și dolari.

Piesa asta, preferata mea de la bunicii rock, adică oamenii de la Phoenix, a fost lansată în anul 1974 pe albumul „Mugur de fluier“ și e demențială și-acum. Ca să nu mai zic că poate scoate din letargie orice chef mai puțin reușit, așa cum doar manelele mai reușesc, chiar dacă o fac la mișto.

Am ales piesa asta pentru că și despre asta e România, vrei, nu vrei. Despre minoritarii nomazi de care știu că mi-era frică ca de dracu’ atunci când eram copil și-i vedeam trecând în căruțele lor cu coviltir, prin satul bunicilor mei. „Fugi de ei, că fură copiii!”, mi se spunea pe-atunci. Interesant e că, peste ani, copilul intolerant ca tine sau ca mine a ajuns să-și dorească un stil de viață liber ca al lor, să fugă de la birou și s-o pornească aiurea prin lume. Exact ca oamenii pe care tu și eu iubeam să-i urâm, pe vremuri.

E o piesă care pare că există de când dacii – culeasă din popor, cum ar veni – și, dacă ești genul patriot, te răscolește. Dacă nu, îți aduci aminte de ea de 1 decembrie și-i dai share pe Facebook, ca să fii în trend cu tricolorul. Eu sunt mai degrabă pe trendul „avem o țară frumoasă, păcat că-i locuită“, așa că piesa asta mă impresionează la fel de mult ca o manea despre bani și dușmani.

Asta cu flăcăii înalți ca stejarii, cu piepturile tari, este o legendă fumată, căci adevărul istoric este altul decât ăla din cărțile de istorie comuniste. Nu zic că nu-i mișto la noi în Românica, doar am scris chiar eu, aici, despre niște locuri altfel. Dar parcă cel mai frumos este să o vizitezi din când în când, din postura de bogătan american excentric.

Melodia asta mă bântuie pentru că, deși este la fel de comunistă precum vremurile în care a fost compusă, nu vrea deloc să moară. Pe bune, e pusă chiar și la petrecerile astea retro care au invadat cluburile. Nu m-am dat în vânt după ea, la fel cum nu m-am omorât după matematică în școală, și am sperat că va dispărea după ce se va stinge și nebunia cu filmul Liceenii (1987), film care-a inclus-o pe coloana sonoră.

Să mă scuze Stela Enache, dar piesa asta este monotonă și veselă ca o depresie, nicidecum potrivită pentru ceva ce-ar trebui să vorbească despre cei mai agitați ani, ăia de liceu. Ce să zic, mă bucur c-am făcut liceul la sfârșit de ’90, măcar!

În piesa asta e tot ce s-a întâmplat în tranziția de la noi. Cumva, melodia asta a trupei de-acum dispărute din Timișoara e ca o filă de istorie, de pe vremea când armata era încă obligatorie. Bine, în cazul ăsta era mai relevantă, probabil, piesa „Stau în unitate“.

Vrei să știi cum a fost cu adolescența în anii ‘90? Ia de aici! Bairamuri în apartament, Dj Bobo, whisky, suc la dozator, din astea. A, și piese pop ușurele, cu un refren cântat de o ea și o parte de rap împiedicat, de care se ocupa un el.

Mie piesa asta-mi țipă a „Neptun, 2000”. Da, știu, nu e greu să fac asocierea, doar e anul lansării. Bine, e de-ajuns să te uiți la videoclip și să vezi ce rupea în materie de țoale pe care le puteai cumpăra de la Unirea, aripa Călărași. Și să-ți aduci aminte de „paradisul mai mic“ de la mare, adică de stațiunile Neptun și Olimp, care-n anii ăia erau vii și defilau cu cluburi precum Why Not, Karma și ce mai găseai prin complexul Amfiteatru.

Ca tip, agățai super ușor dacă aveai masă aici și duceai fata la hotel cu mașina, deși se putea și pe jos. Ca tipă, trebuia să ai fusta scurtă, ca acum.

Au trecut 10 ani și chestia asta este încă actuală. Românii ăia șmecheri nu-și plătesc dările și rămân la fel de șmecheri, iar fraierilor li se pune poprire pe tot ce au doar pentru că n-au plătit taxa aia de gunoi de 50 de lei. Nu mă-ntreba de unde știu.

E trist că au trecut 10 ani și cântecul ăsta e la fel de actual, și-aici mă refer și la faza aia cu român sărac, fără dinero. Dar nu vreau să te-ntristez acum, în anul centenarului. Cine știe, poate peste 100 de ani o să fie mai bine. Măcar la asta putem spera mereu.