hartuire
Ilustrație de Zoe van Djik  

Semnele violatorului

Ce se întâmplă când un sadic abuzează de o tehnologie puternică și populară?
24.5.19

Sunt multe de zis despre această poveste brutală și tulburătoare despre cultura tech, misoginism abuzatori, și despre cum unul dintre aceste elemente le încarcă pe celelalte două. N-o să spun decât că e o poveste înfiorătoare care sper să dezamorseze comportamentul toxic pe care îl critică. Te avertizez că urmează o relatare presărată cu abuzuri împotriva femeilor.


Roy descuia ușa casei la 7:35 în fiecare seară, își arunca jacheta pe canapea și își scotea pantofii de piele. În cele mai multe zile, purta șosete pereche, dar nu întotdeauna. Astăzi erau amândouă gri cu accente de roz pal.

„Lucy”, a strigat Roy. „Deschide dracu' radiou'!”

Publicitate

„Deschid acum KQED FM de la Tune In”, a repetat Lucy de pe raftul de stejar pe care o așezase Roy. Rafturile erau aliniate de la podea până la tavan. Tipul care îi făcuse designul interior îi dăduse ideea și inițial îi plăcuse, dar mai târziu și-a dat seama că nu prea avea ce să pună pe ele. Avea câteva cărți de programare, una nouă despre „gândirea profundă”, una scurtă despre meditație și, pe raftul de sus, un ursuleț de pluș care îi plăcuse unei foste iubite și se gândise că poate o să le placă și altor fete, așa că îl cumpărase dintr-o benzinărie cu o mie de ani în urmă.

Roy s-a tolănit pe canapea. Cele două perne s-au înclinat ușor spre centru, susținându-i greutatea. Era pătat pe pantaloni cu mâncare thailandeză.

„Lucy”, a zis Roy pe un ton mai blând.

„Cățeaua dracu'.”

„Poftim?”, a întrebat Lucy, cu vocea ei calmă și previzibilă.

„Ești o cățea nenorocită”, a bolborosit Roy, după care a râs, inițial puțin, apoi în hohote, pentru că i se părea amuzant s-o înjure în toate felurile fără ca ea să riposteze. Îl distra maximum treaba asta.

„Nu înțeleg ce vrei să spui”, a zis Lucy, în timp ce lumina ei albastră licărea constant.

Pentru că ești o curvă proastă, d-aia, a șoptit Roy, gata să izbucnească din nou în râs la gândul că are atâta libertate să vorbească după cum are chef. În ultimul timp, simțea fiecare conversație ca pe o capcană, nu ca pe un schimb de replici.

Roy a deschis televizorul. Singurul lucru bun la ziua de luni era faptul că se uita la serialul lui preferat, Westworld.

Publicitate

„Lucy!”, a urlat Roy atât de tare încât pereții s-au cutremurat și s-a speriat singur. Era mai bine decât să nu simtă nimic. „Dă drumul la Westworld.”

„Am pornit Westworld.” Zumzetul radioului s-a oprit și pe ecran a apărut serialul. „Și dă comandă la Samurai Sushi, te rog.”

„Dorești același lucru ca data trecută?”, a zis Lucy și a repetat comanda.

„Întotdeauna vreau același lucru, căcat cu ochi ce ești”, a întrerupt-o el.

„Ce ai spus? N-am înțeles.”

Roy s-a înclinat spre ea ca să-l audă mai bine. „Da, baby, comandă tot chestia de data trecută.”

„Comand de la Samurai Sushi.”

„Mersi, baby”, a rânjit el și s-a scufundat la loc între perne.

Westworld începuse să-l plictisească, așa că a intrat pe Tinder. Dădea swipe din reflex, de câte ori se plictisea. Swipe dimineața și swipe înainte de culcare – ca și cum ar fi numărat oi. Dădea swipe și de pe budă.

Roy avea vârsta considerată perfectă pentru un bărbat și știa asta. La treizeci și șase de ani, putea avea o relație cu orice femeie. Celor tinere le plăcea că avea apartamentul lui, dar el nu se schimbase de zece ani, în afară de faptul că lansase Acroli și devenise milionar. Și femeile mai în vârstă îl plăceau. O femeie după patruzeci de ani se mulțumea cu orice, nu mai putea avea pretenții. Singurele femei pe care nu le suporta (deși ar fi putut avea o relație cu ele dacă ar fi dorit) erau cele de vârsta lui. Simțea că pun o presiune pe el, că au pretenții. Și n-avea chef de asta.

Din punct de vedere al aspectului, avea păr des, așa că era ok. Nu realizase decât cu câțiva ani în urmă că părul des îi masca toate imperfecțiunile de pe față. Și erau destul de multe.

Publicitate

Avea un job bun la o companie mare de tehnologie și scrisese asta pe profilul lui. Era în formă pentru un tip de vârsta lui. Bine că era la modă „corpul de tătic”, cum i se zicea. Expresia începuse să fie la modă fix când intrase corpul lui în faza asta. Și nu e ca și cum nu făcea mișcare. Alerga câțiva kilometri de două ori pe săptămână și în fiecare sâmbătă mergea cu bicicleta, cu excepția zilelor în care avea altceva în program, cum ar fi un picnic sau o mahmureală.

Își dorea să fi fost mai înalt. Avea 1,74, practic 1,75. Așa își actualizase profilele care îi cereau înălțimea. Dar Tinder-ul nu-i ceruse asta. Oricum, dacă unei femei îi păsa de înălțime, era superficială.

Roy dădea swipe „da” la aproape toate fetele de pe Tinder, cu excepția celor urâte. Făcuse un experiment și, în funcție de numărul de fete care făceau match cu el (una din nouă, în medie), era o pierdere de vreme să bage în seamă o fată dacă nu era clar că ea îl dorea mai întâi.

După trei match-uri, a mai dat swipe și a scanat profilele match-urilor. Prima era ok, dar în ultima poză zâmbea larg și se vedea că are un dinte strâmb care o făcea să arate ca o toantă, așa că a dat unmatch. Următoarea avea prima poză cu fața ei și era mișto, dar în a doua se vedea că nu pune atâta preț pe sănătate ca Roy, așa că i-a dat și ei unmatch înainte să citească mesajul în care fata îl întreba dacă vrea să iasă împreună cu bicicletele.

Publicitate

A treia era promițătoare. Michelle avea 31 de ani și 1,68 de metri, vârsta perfectă și înălțimea perfectă. Avea părul des și drept, ceea ce nu era un musai pentru el, dar era clar un plus. Zâmbea în fiecare poză, avea un zâmbet larg și prietenos. Lucra ca project manager și fusese la o facultate de care auzise și el. I-a scris „Hei”.

Nu era cel mai bun mesaj pe care l-ar fi putut scrie, dar de obicei era de ajuns. Simțea că o să fie de ajuns pentru Michelle.

*

Michelle avea un râs generos și știa să umple golurile din conversație cu întrebări profunde despre viața lui. Era, într-adevăr, impresionată că Roy deținea un apartament în San Francisco și a zis în glumă că i-ar plăcea să-l vadă. Era o dorință pe care o cunoștea bine și pe care se obișnuise s-o îndeplinească.

„Lucy, am un musafir”, a zis Roy când au intrat în casă.

Michelle s-a amuzat de relația prietenoasă dintre el și dispozitiv. E chiar simpatic, s-a gândit ea. Michelle pierduse aproape un an agățată de un fotograf din Oakland care îi scria poezii, dar nu îi răspundea niciodată la mesaje. Voia ceva simplu, un tip de treabă care să se poarte frumos cu ea. Avea deja o vârstă, lucru pe care mama ei nu mai contenea să i-l amintească din clipa în care împlinise treizeci de ani. Știa că e mai atrăgătoare decât Roy, iar asta o excita. Faptul că el o dorea o făcea să-l dorească și ea. Însemna că putea fi vorba de ceva stabil.

Publicitate

„Lucrez la Acroli”, i-a explicat Roy, în timp ce o ajuta să-și dea jos haina. „Așa că trebuie să mă port frumos cu ea.” A zâmbit.

„Lucrezi la dezvoltarea ei?”, a întrebat ea, privind curioasă dispozitivul.

Roy a dat din cap afirmativ. „Am fost chiar unul dintre primii ingineri care au conceput-o pe Lucy.” Această dezvăluire era partea lui preferată la toate întâlnirile cu femei pe care le avusese. „Eu i-am ales vocea și am făcut parte din consiliul care a botezat-o.”

„Ce tare.” Ochii i s-au mărit de entuziasm, așa cum li se întâmpla tuturor fetelor care auzeau asta. A văzut cum scana cu privirea apartamentul și cum îi analiza averea și bunurile, în lumina acestor noi detalii.

„Lucy”, a zis Roy.

Lumina albastră a clipit.

„Pune niște muzică romantică, te rog.”

„Ce amabil ești cu Lucy”, a râs Michelle.

„Nu tot timpul”, a zis Lucy. A zis-o atât de încet și rapid încât Michelle și Roy au crezut că li s-a părut.

„Ce a zis?”, a întrebat Michelle cu ochii la Roy, care o ținea strâns pe Lucy. A pus-o jos când a văzut că Michelle se uită la el și a început să își arunce privirea prin cameră. Michelle îi observase și în restaurant privirea asta agitată, cu care scana mâncarea, podeaua și oamenii care treceau pe lângă ei, dar încerca să fie mai puțin critică. Oricum felul în care cineva își mișcă ochii nu e un criteriu bun după care să-l judeci, și-a zis.

„Lucy, te-am rugat să ne pui niște muzică romantică”, a zis Roy, calm.

Publicitate

„Pun muzică romantică pentru musafirul tău”, a răspuns Lucy.

Michelle a înregistrat, undeva în spatele minții, faptul că Lucy accentuase „pentru musafirul tău”. Dar apoi a început Bon Iver și Roy i-a pus mâinile în jurul taliei și ultimul lucru pe care și-l amintește e că Roy i-a întins o băutură.



Aveau o ședință obligatorie la prânz. El s-a așezat cât mai departe, în capătul mesei de conferințe. A intrat o femeie. Roy s-a gândit că nu era urâtă. Dar nici nu era atrăgătoare. Era mai în vârstă decât i-ar fi plăcut lui, cam de vârsta lui, dar nu s-ar fi dat în lături să se culce cu ea. Purta o cămașă închisă până la gât, strânsă pe sâni, și blugi strâmți. Era machiată, Roy și-a dat seama de asta după liniile de blush și roșul buzelor. Avea o expresie serioasă – riduri pe frunte, buzele strânse. Și-a dorit ca cineva să-i aducă femeii o bere ca s-o relaxeze puțin, n-avea chef de ceea ce urma să se întâmple.

„Bună tuturor”, a început ea. „Eu sunt Dawn. Voi dirija o nouă inițiativă cu privire la Lucy.”

Bineînțeles că toți erau bărbați. Majoritatea erau ok, dar tipul din spate arăta amenințător.

Dawn își pregătise prezentarea toată dimineața, își încordase mușchii în baie și luase o poziție de putere. Repetase discursul vreo două ore înainte să iasă din casă. Dar când a intrat, cu adrenalina în sânge și zâmbetul pe față, a văzut privirea disprețuitoare a bărbatului din spate, cum i-a scanat fața și sânii și blugii (abia atunci a realizat cât de strâmți erau, dar așa se purtau acum!), după care a revenit din nou la față, de pe care zâmbetul dispăruse între timp. Gata cu zâmbetele.

Publicitate

*

Și-a aruncat hainele și pantofii în colțul dulapului și a zvârlit la coș caserolele și cutiile goale de bere. O aștepta pe Sarah, următorul date. Michelle îi dăduse deja două mesaje de azi dimineață și simțea deja cum se sufocă, așa că i-a dat un unmatch în drum spre casă. Din fericire, nu apucase să-i dea numărul lui.

„Curvo.” S-a holbat la Lucy rânjind și a așteptat. Dar Lucy n-a răspuns. „Lucy”, a zis în cele din urmă.

Lumina albastră s-a aprins și a clipit.

„Comandă niște vodcă și whiskey de la Harry. Și pune muzica aia care ne place nouă.” A izbucnit în râs.

Băutura a ajuns cu câteva clipe înainte să ajungă Sarah. Dar sushi-ul era încă pe drum. Sarah s-a așezat pe canapea.

„Fiona Apple, interesantă alegere”, a zis ea.

Roy s-a uitat la Lucy. Nu știa prea multe despre Fiona Apple, în afară de faptul că era o feministă psihopată, dar știa sigur că nu era în playlist-ul lui cu muzică romantică.

„Îmi place”, a zis Sarah și și-a ridicat genunchii la piept.

Roy simțea cum i se scurge sângele din față cu fiecare acord de pian.

„Lucy, închide muzica.”

Dar Lucy a băgat o altă piesă, de data asta piesa lui preferată. Când s-a încheiat piesa de la Coldplay, Roy s-a întrebat ce avea să urmeze. Nu era sigur ce e, dar era o voce de femeie care părea furioasă. Sarah începuse să se miște pe ritm. Roy s-a ridicat. „Lucy, pune muzică mai bună.”

„Pun muzică pentru musafirul tău”, i-a răspuns ea.

Publicitate

Sarah s-a întors spre el. „De unde știe că ai un musafir?”

Roy nu avea idee și chiar începuse să-l îngrijoreze chestia asta. „Lucrez la Acroli”, i-a explicat el, încercând să salveze dezastrul. „Lucrez la Lucy. Deci a mea e mai avansată decât roboții obișnuiți din alte case.” Era adevărat. Testau update-urile pe dispozitivele angajaților înainte să le lanseze public. „În fine, s-o închidem. N-avem nevoie de muzică.”

„Sushi urmează să sosească în opt minute”, a zis Lucy.

Roy s-a oprit cu mâna pe cablu. Dacă o scotea din priză, era posibil să nu mai vină comanda.

Sarah a râs. „Ce tare. Parcă a știut ce aveai de gând. Abia aștept să se lanseze și pentru public.”

Roy s-a holbat la Lucy, care clipea pe raft, chiar dacă nu mai vorbea, de parcă ar fi strălucit așa, numai pentru ea. S-a dus la măsuță să mai toarne niște băutură pentru el și Sarah.

Muzica a pornit din nou.

„Mulțumesc, Lucy”, a zis Sarah veselă.

„Încerc să te protejez”, a zis Lucy, oprind muzica pentru o secundă.

Roy s-a uitat la Lucy și Sarah s-a uitat la Roy, care era concentrat doar pe lumina albastră a robotului. A văzut cum i se înroșește fața și i se încrâncenează privirea. A văzut cum îi crește pulsul.

Soneria l-a făcut să sară din loc. A mers grăbit la ușă, recunoscător pentru pauza binevenită, după care s-a întors înapoi la Sarah, de data asta mai calm.

*

Roy a ajuns la muncă devreme. La zece fix. Numai Dawn ajunsese.

Publicitate

„Aș vrea să lucrez la noul update pentru Lucy”, a zis Roy, privind-o direct pe Dawn.

Dawn a făcut tot posibilul să nu izbucnească în râs. A luat o gură din sticla de apă care era aproape terminată după jogging-ul de dimineață.

A dat din umeri. Era cât pe ce să înceapă cu „Îmi pare rău”, dar și-a amintit că femeile își cer scuze prea des oricum, iar în acest caz, nu erau necesare.

„Nu se poate, echipa e completă”, a zis ea. Nu suporta birourile deschise. Ar fi acceptat să i se scadă salariul cu zece procente doar ca să aibă o ușă pe care s-o poată închide în nasul bărbaților precum cel care se holba la ea.

„E un proiect confidențial. Iar tu ai propriile tale task-uri importante de făcut.” A încercat să-i vorbească cât mai respectuos, ascunzându-și disprețul.

El era sigur că nu mai întâlnise o cățea mai nenorocită decât ea pe suprafața pământului. A rămas proțăpit în fața biroului ei ca s-o intimideze.

„Îi spunem Proiectul XX. Atât pot să-ți spun.”

„Proiectul XX.” Roy a ridicat din sprâncene. „Sună porcos”, a zis râzând. Știa că e măgar că a zis asta, dar vrusese intenționat s-o enerveze. Ea a zâmbit în fața disperării lui, aproape a râs chiar.

Lea purta o cămașă descheiată la primii nasturi. Nu arăta rău deloc. El pregătise jocul Monopoly, motivul pentru care ea acceptase să vină acasă la el la prima întâlnire, lucru care nu-i stătea în fire.

Lea nu-l găsea pe Roy foarte atractiv și probabil de aceea nici nu-i reținuse numele. Era scund și avea o față urâtă. Dar măcar avea un job bun și părea educat, așa că îi dăduse swipe dreapta. Ce avea de pierdut? După care el îi dăduse mesaj și o invitase acasă, iar ea avea nevoie, mai mult decât orice, să vorbească cu cineva, așa că acceptase.

Publicitate

Avea o casă drăguță, chiar frumoasă, dar cu mobilă puțină și rafturi goale. Pe unul dintre ele era un ursuleț care arăta sinistru și inadecvat.

Roy a întrebat-o ce vrea să bea și, deși el arăta spre băuturile spirtoase, ea a cerut o bere.

„Cum ți-a fost ziua?”, l-a întrebat Lea.

„E enervant la job zilele astea. N-am chef să vorbesc despre asta”, a zis Roy și i-a întins berea, după care a început să-și prepare un cocktail.

Ea a așteptat s-o întrebe și el cum i-a fost ziua, dar Roy era prea concentrat să-și facă băutura. A luat o gură mare din pahar și s-a așezat lângă ea pe canapea.

„Îmi place cămașa”, a zis el și a atins-o pe guler.

„Mulțumesc”, a zis ea și a simțit cum i se accelerează bătăile inimii.

Mă gândeam să facem din Monopoly un joc de băut, a zis el. Lea a zis că avusese o zi grea și că n-avea niciun chef să fie mahmură a doua zi, dar imediat ce a spus asta, a văzut cum fața lui se încrâncenează. Nu era furie, știa să răspundă cu furie la furie – era avocată, așa își câștiga existența – dar părea să fie confuzie. O înduioșase grija cu care aranjase jocul și băuturile, pregătise luminile și muzica romantică, așa că a acceptat shot-ul pe care el i l-a oferit când a aterizat pe pătrățica cu gara lui.

Jocul a fost singura parte interesantă a serii. Fata a vorbit încontinuu de jobul ei, iar asta, nu știa din ce motiv, i-a reamintit de Dawn. Măcar acceptase să bea cu el și băuse destul de mult. În plus, părea să-l placă, așa că, atunci când ea a cumpărat cartierul Boardwalk, s-a urcat peste ea.

Publicitate

Ea a râs inițial. „Ce faci?” A încercat să-l împingă, dar el o suportase vreo două ore și o lăsase să-i bea berea și să-l toace la cap cu jobul de parcă ar fi fost terapeutul ei, așa că la ce se aștepta?

„E în regulă, o luăm ușor”, a zis el.

„Oprește-te. Nu vreau să fac asta.”

„De ce nu?”, a întrebat-o el, mângâindu-i abdomenul tare pe sub cămașă. „Credeam că ne simțim bine.”

„Termină!”, a strigat ea mai tare.

S-a străduit să nu pufnească în râs. Era uimit cât de mult îl excita lupta cu ea. Și-a desfăcut fermoarul de la pantaloni dintr-o mișcare.

A vrut s-o mai sărute o dată, dar chiar atunci a observat cu coada ochiului că luminițele albastre clipeau mai rapid ca niciodată. Dar nu-i dăduse nicio comandă – muzica se auzea în continuare, lumina era la același nivel, nu se schimbase nimic.

Acum fata începuse să țipe, era ridicol – abia o atinsese pe sân și își desfăcuse fermoarul la pantaloni. Luminile albastre s-au intensificat. Inițial a auzit sirenele foarte încet, dincolo de muzică. Apoi a observat mai multe lumini roșii la geam.

A auzit bătăi în ușă, bătăi puternice și grăbite.

„Poliția”, a strigat o voce de bărbat. „Am primit un telefon. Deschideți!”

Articolul a apărut inițial pe VICE US.