Pozele astea îți arată cruzimea excursiilor cu elefanți

Doi elefanți, cu spinări uriașe, se profilează în lumina crepusculară, precum pupele unor remorchere gemene. Unul lângă altul, sub un adăpost simplu, cu acoperiș de tablă, cei doi sunt parcați pe o alee asfaltată. E o priveliște bizară.

Fac un pas mai aproape. Ambii au un picior din față legat cu o sfoară ponosită de un par de lemn înfipt în pământ. Ceva ce, bănuiesc, le conferă doar sugestia că sunt priponiți. Mi se confirmă rapid presupunerea. „Sfoara aia nu folosește la nimic”, spune Bickrum, ghidul nostru, care vine dinspre strada alăturată. „Doar li se amintește să stea locului. Dacă vor să plece, atunci o s-o facă și apoi trebuie să mergem să-i căutăm prin păduri. Uneori ne ia două zile.”

Preț de o clipă mă întreb cât de greu poate să fie să găsești un elefant uriaș care fuge zgomotos printr-o pădure, dar atenția îmi e atrasă rapid înapoi la garajul din parcare. Două dintre lighioanele cele mai mari și maiestuoase din lume stau atât de aproape de mine, încât pot să simt căldura emanată de corpurile lor.

Bickrum îmi dă o kuchi dintr-o găleată de plastic, o bilă din orez și melasă învelită în iarbă, un fel de pateu pentru elefanți și brusc mă trezesc că-l hrănesc pe unul dintre ei. Mă uit în ochiul lui și se holbează înapoi la mine, privirea lui îmi forează direct în suflet și sunt fascinat.

„Sunt fascinat.” În doar două cuvinte, am rezumat farmecul și magia elefanților, dar această sintagmă este și dușmanul lor de moarte. Mă uit curios cum acest elefant de trei tone își răsucește trompa spre mine, ca să-mi culeagă cu dexteritate încă un kuchi din mână. O leagănă blând în stânga și-n dreapta, înainte s-o zdrobească violent de asfalt, ca să extragă umplutura dulce din spatele ierbii mai puțin apetisante. E atât de înduioșător, atât de puternic: un amestec neobişnuit.

Poate că e acest paradox sau fiorul de putere pe care-l resimțim pentru că am domesticit un animal uriaș, sau poate că e privirea aia care-ți străpunge sufletul, care a contribuit la domesticirea elefanților în Nepal. În orice caz, aici, în orașul turistic Sauraha, la marginea Parcului Național Chitwan, există circa 70 de elefanți domestici (numărul exact rămâne neclar, pentru că mulți dintre ei sunt importați ilegal sau prinși în sălbăticie). În total, există cam două sute de elefanți domestici în Nepal; în toată Asia există aproape trei mii. Majoritatea sunt folosiți pentru turism.

Elefantul e un simptom al relației stranii pe care noi, oamenii, am cultivat-o cu animalele. Suntem atrași în mod sistematic de unele dintre ele, ne minunăm de particularităţile lor antropomorfice şi devorăm documentarele lui Attenborough. Pe altele aparent le disprețuim, devorându-le carnea, nu imaginea, și supraveghem dispariția unor specii întregi, într-o modalitate aproapiată de genocid.

Uneori, nu pare să aibă prea multă logică sau sens unde tragem linia de demarcare, asta se aplică şi în cazul elefanților. Deși le lipsește factorul de înduioșare al blanei sau fața antropoidă a primatelor, elefanții au aterizat în prima tabără. Pare să fi fost un noroc, cel puțin pentru elefantul asiatic, având în vedere că populația de rinoceri a Nepalului a fost înjumătățită de braconieri, cât timp au rămas neprotejați, în timpul războiului civil de zece ani din țară.

În Nepal, elefantul și-a împletit soarta cu a oamenilor de secole întregi, de la agricultură și ceremonii religioase tradiționale, până la excursiile cu turiști, care au loc în Chitwan din 1963. Aspectul ăsta e ceva ce acești doi elefanți de lângă mine cunosc foarte bine. În fiecare zi, calcă cu greu asfaltul fierbinte şi parcurg turele de safari, în timpul cărora turiştii se urcă în spinarea lor pentru „cea mai bună șansă de a vedea tigri sau rinoceri”.

N-am niciun motiv să mă îndoiesc de Bickrum și de explicațiile lui pentru turismul cu elefanți în Sauraha. În timpul plimbărilor noastre prin jungla Parcului Național Chitwan s-a dovedit a fi un ghid grijuliu şi cu multe cunoștințe. Îmi redă o imagine colorată a relației unice care există între elefanții domesticiți și mahouti, adică cei care se ocupă de ei. Aceştia din urmă sunt săraci, din clasele inferioare, locuiesc aproape și venitul lor depinde direct de elefanți. Ei sunt mai grijuli față de elefanții lor.

Mi se povestește cum, astăzi, elefanții sunt dresați cu recompense mai degrabă decât pedepse, cum, de fapt, adoră să fie spălați în timpul spectacolului zilnic care e ora de baie a elefanților, cum dolarii din turism contribuie la conservare. Când au de ales între munca grea de a căra bușteni și safari cu turiști prin junglă, cea de-a doua pare opțiunea mai umană. Într-adevăr, dacă înțeleg eu bine, elefantul joacă rolul de vedetă în propria sa emancipare.

Fac această poză voioasă, pe care o atârn într-o ramă aurită din propria minte. Așa că încep să fotografiez elefanții. De pe spinarea unui dintre ei, surprind turiști care călăresc. Fotografiez animalele uriaşe care pășesc aproape în tăcere pe strada principală din Sauraha, în bezna de la finalul unei zile lungi de safari, după ce gloata de turiști a plecat sau s-a retras la cină. Și când părăsesc Sauraha, îmi jur că o să revin.

Îmi imaginez, cu ajutorul lui Bickrum, cum mă cufund în acest documentar social pe viu, stau cu un dresor în casa lui simplă, locuiesc lângă elefanți, ca să acced la o viziune mai profundă asupra acestei relații unice dintre om și fiară și înregistrez acest capitol al evoluției.

Dar, în același timp, știu deja că ceva nu prea se potrivește.

M-am întors la Sauraha șase ani mai târziu, ca să-mi continui proiectul fotografic. Bickrum nu mai era - încă un nume șters de natura tranzitorie a unui loc preocupat de turism - și, odată cu el dispăruse și intrarea mea la dresori. Dar, de data asta, venisem înarmat cu documentare și lecturi despre problemele turismului cu elefanți, așa că am colindat pe străzile și malurile râului din Sauraha și mi-am reorientat obiectivul pe turism, mai degrabă decât pe dresori, fotografiindu-i pe cei de la care vine cererea şi nu pe cei care fac oferta. Deci, într-o încercare de a reflecta obiectificarea elefanților de către oameni - turiști, dresori și proprietari de elefanți laolaltă - am transformat elefantul în fundal, mai degrabă decât în subiect.

Iar când proprietarul hotelului la care stăteam - același care-l angajase și pe Bickrum cu ani înainte - m-a luat cu el să-i cunosc pe dresorii lui, în casa lor simplă din beton, cu o singură cameră și cei doi elefanți ai săi parcați afară, am reușit să evaluez rolul mahoutului în ierarhie și să empatizez cu el.

Deși munca lor e periculoasă și solicitantă (doi dresori sunt uciși de elefanți în Nepal în fiecare an), câștigă în mod normal mai puțin de 80 de dolari pe lună. Cei doi pe care i-am cunoscut lucrau la același patron de hotel și îi îngrijeau de doi ani elefanții de 60 de mii de dolari, dar proprietarul nu se străduise niciodată să rețină numele angajaţilor săi.

Când m-am plimbat agale de-a lungul râului Rapti, ca să fotografiez spectacolul îmbăierii elefanților, am surprins turiști râzând, dresori cu țepele în mână și elefanți care se apropiau de punctul în care urmau să piardă controlul (un turist a fost ucis de un elefant în Sauraha în 2009).

Cu trompele ridicate, au înotat departe de haos, ca să prindă câteva clipe singuri, scufundați, înainte să fie târâți înapoi. Am fotografiat turiști care-și făceau mândri selfie-uri cu elefanții, în timp ce alții se pronunțau împotriva coregrafiei stângace, repetitive și forțate care se desfășura înaintea lor. Lipsiți de putere, se foiau incomodați, în schimb, ca și cum ar fi auzit bancuri misogine de la un om pe care, altminteri, îl admirau.

M-am aventurat și prin alte sate de la granița Parcului Național, unde se face foarte puțin turism. De aici, am făcut o drumeție în Parcul Național, cu pădurari de la o organizație non-profit pentru conservarea tigrilor. Cu ei am văzut împrejurimile cu gard electrificat, de genul celor care adăpostesc toți elefanții guvernului nepalez, folosiți pentru salvare în caz de inundații și în patrule împotriva braconajului. Aici sunt ținuți fără lanțuri, e o lume fără hățurile care modelează viața celor mai mulți elefanți deținuți de proprietari particulari.

Am fotografiat un șir de maşini Land Rover parcate, grajduri goale pentru elefanți și mese acoperite complet de praf, la stațiunea abandonată Tiger Tops din junglă, un hotel pentru safariuri care a funcționat din 1964 până în 2012, când guvernul nepalez a extins granițele parcului Chitwan și a exclus operațiunile cu safariuri din incinta acestuia. (Tiger Tops deține acum o tabără cu corturi, scumpă, de unde turiștii pot să plece în safariuri pe jos.) Iar din curtea liniștită a Tiger Tops, m-am uitat la un elefant mascul sălbatic care se plimba îndrăzneț pe un drum forestier, liber să cutreiere. Aşa am aflat despre conflictele și problemele care apar, când astfel de masculi sălbatici sunt atrași către femeile captive, ținute în grajduri.

Pe măsură ce fotografiam și discutam, am înțeles, încetul cu încetul, cum a ajuns acest animal magnific să fie luat de-a gata de turiști, cum a devenit parte din economie, pentru proprietari și dresori (în Chitwan vin peste o sută de mii de turiști pe an) și cum ignoranța a permis să se întâmple toate acestea. Am înțeles cum, în cele din urmă, orice domesticire înseamnă durere pentru elefant, indiferent cât de încântător e descrisă o întâlnire cu acesta.

Elefantul joacă un rol semnificativ și adeseori direct, în veniturile familiilor din mediul rural, în zone precum Suraha, unde turismul e în creștere, locurile de muncă rare, iar economia în continuare fragilă. (În 2015, după un cutremur devastator și închiderea granițelor către India, Nepalul a înregistrat o scădere de 56% a numărului de turiști străini.) Da, schimbarea, atât pentru elefant, cât și pentru dresorul său, poate să se petreacă - și se petrece - dar progresul e încet, condus de eforturile organizațiilor caritabile, însă dat deoparte de tradiții și de profitori.

Pentru că m-am uitat la ea printr-un obiectiv, am descoperit că relația pe care o avem cu elefantul asiatic e complexă și există puține soluții simple. Dar, pentru că am privit într-un singur ochi, am învățat cum „captivat” n-ar trebui să însemne „captiv”.

Articolul a apărut iniţial pe VICE US.