Cum s-a bătut România cu corupția în ultimii 20 de ani și cine a câștigat

După seria aia de declaraţii ciudate ale Oanei Bogdan de la PLUS, a venit rândul unui membru USR să declanşeze un veritabil shitstorm în online. Andrei Caramitru nu e de suficient timp în politică să pot emite o părere despre el fără să mă hazardez prea tare, însă mie mi-a plăcut ideea cu muzeele luptei anticomuniste şi luptei anticorupţie, nu atât de tare şi partea cu prezenţa obligatorie. L-am văzut în emisiunea asta intervievat de Dragoş Pătraru şi nu mi s-a părut vreun radical, cu atât mai puţin un nou Vadim, cum îl comparau unii. Tribunul ar fi bun de exponat în muzeele anticomuniste, ca reprezentant al regimului.

Mai tare m-a surprins postarea lui Cristian Ghinea, în care îl avertiza pe liberalul-5-neveste Tăriceanu că i se apropie funia de par. Făcând abstracţie de incidentul acela cu semnul păcii adresaţi PSD-iştilor şi prietenilor lor în plenul Camerei Deputaţilor, omul mereu mi s-a părut un politician cu discurs moderat. Dat fiind contextul, nici nu mi se pare prea reprobabil gestul. Oare se radicalizează din nou discursul anticorupţie în România? Nu ar fi surprinzător la ce ticăloşii a făcut actuala coaliţie de guvernare în ultimii două ani în care, practic, a pus în genunchi justiţia şi statul de drept.

Politic poate fi chiar o carte câştigătoare. Românii au fost mereu susceptibili la un discurs împotriva corupţiei mai populist. Acesta nu e un lucru bun sau rău în sine, depinde din partea cui vine şi ce urmăreşte. Aşa că am zis să fac un fel de recapitulare despre cum a evoluat narativa anticorupţie în ultimii 20 de ani, că istoria e mereu o sursă bună de învăţăminte.

Începuturile discursului împotriva corupţiei pe plaiurile mioritice nu au fost dintre cele mai nobile. Guvernul CDR a promis multe, dar cei patru ani în care a condus ţara s-au dovedit dezastruoşi. Au rămas memorabile hiperinflaţia, deprecierea leului, falimentele bancare, şomajul record, reformele timide sau inexistente. Conflictele din coaliţia de guvernare sau certurile dintre preşedintele Constantinescu şi premierii ţărănişti nu au ajutat nici ele lucrurile. Rezultatele au fost disoluţia PNŢCD ca partid care contează şi monstruoasa alegere din turul doi al alegerilor prezidenţiale din 2000, între Vadim Tudor şi Ion Iliescu.

Una dintre lecțiile istoriei e că, după o perioadă de turbulenţe şi greutăţi economice, societatea e predispusă să se lase sedusă de politicieni populişti, care promit să facă ordine şi să se bată cu corupţia. România anului 2000 n-a făcut excepţie. La scrutinul prezidenţial din noiembrie preşedintele de atunci al Partidului România Mare a luat peste un sfert din voturi și a intrat în al doilea tur. Probabil că lucrurile n-au fost ajutate nici de faptul că restul partidelor de opoziţie nu s-au putut hotărî asupra unui candidat comun, însă, la o adică, nici adunate voturile lor nu însumau cât a obţinut Vadim.

În turul decisiv nu a obţinut cu mult mai multe voturi, însă a reuşit să convingă unul din trei români care s-au prezentat la vot să pună ştampila pe el, mulţi dintre ei tineri care au vrut să dea un vot de frondă. O bună parte au fost convinşi de imaginea de justiţiar pe care a încercat să şi-o creeze Vadim. Şi-a lipit brandul politic de imaginea lui Vlad Ţepeş, glorificat în istoriografia comunistă drept un domnitor dur, dar corect, duşman al hoţilor şi mare patriot (povestea cu pocalul de aur pe care nu îndrăznea nimeni să o fure din centrul Târgoviştei în timpul domniei sale încă era prezentă în manualele şcolare). Iată ce susţinea acesta chiar şi 13 ani mai târziu: „Ar trebui construită o fabrică de ţepe, iar din mulţime să se ridice un alt Ţepeş!”

A afirmat că „Ţara nu mai poate fi condusă decât cu mitraliera!” şi a promis un regim de mână forte, care să o facă. Ideologic, a fost un continuator al liniei naţionalist-comuniste impuse de Nicolae Ceauşescu. Voia să naţionalizeze uzinele privatizate după ‘89 şi să instaureze controlul statului asupra economiei, că vedea capitalismul drept un sistem criminal, duşman al poporului.

Cele mai abjecte elemente ale discursului său erau antisemitismul şi xenofobia, din cauza cărora exista riscul ca României să-i fie închisă uşa de către Occident, dacă ar fi ieşit preşedinte. Voia să scoată UDMR în afara legii, militarizarea judeţelor şi Covasna şi să îl numească premier pe Gheorghe Funar, alt politician recunoscut pentru retorica împotriva minorităţii maghiare. Despre evrei spunea că „sunt mereu la Putere în ţara asta amărâtă. Ei poartă pe frunte stigmatul lui Iuda. Dar nu se ascund, dimpotrivă, se mândresc cu asta.”

Alegerile din 2000 au fost câştigate de Ion Iliescu, arhitectul mineriadelor. Victoria asta a adus în România primul val de ciumă roşie asupra ţării. Guvernarea PSD din perioada 2000 - 2004 a rămas în mentalul colectiv drept un etalon în materie de corupţie guvernamentală. Cel mai notoriu exemplu e al fostului premier Adrian Năstase. Şeful guvernului a fost condamnat definitiv la patru ani de închisoare cu executare. Dar nu a fost singurul. Înainte ca lui Liviu Dragnea să îi mijească mustaţa de baron local, PSD avea alt mustăcios penal: Miron Mitrea, condamnat şi el la închisoare.

Alţii au scăpat basma curată. Octav Cozmâncă (aşa-i că ai uitat de numele ăsta?), fostul ministru al administraţiei publice, îşi trăieşte bătrâneţea ca un pensionar cinstit. Nu e de mirare. Cu 17 ani înainte ca Tudorel Toader să fie investit ministru al justiţiei, portofoliul a fost ocupat de un alt personaj sinistru: Rodica Stănoiu. Fosta pesedistă nu doar că a făcut poliţie politică, dar, în perioada când era ministru, nu exista conceptul de independenţă a justiţiei. Partidul decidea cine să fie anchetat, ce dosare să meargă înainte şi care să fie trase pe linie moartă.

Toată lumea ştia că se fură ca în codru, dar marile dosare întârziau să apară. Pe fondul ăsta de nemulţumire generalizată legată de hoţie a câştigat Traian Băsescu primul mandat de preşedinte cu un puternic mesaj anticorupţie. „D” din Alianţa D.A. venea de la dreptate, o noţiune apropiată de cea a justiţiei, de care Dexul zice că ar fi sinonime. Iar Băsescu a mizat puternic pe tema respectivă.

Fostul preşedinte a preluat parţial o parte din retorica folosită de Vadim Tudor. S-a folosit din plin de imaginea de justiţiar care o să lichideze corupţii. La alegerile din 2004 a promis că o să îi aştepte pe adversari cu ţepe în Piaţa Victoriei, dacă o să câştige. Mai târziu a denunţat sistemul ticăloşit, a introdus în limbajul politic mioritic termenul de oligarhi, s-a bătut cu tentativele parlamentarilor de a se salva de anchete penale sau de a-şi acorda superimunitate. Însă, spre deosebire de Vadim, el şi-a modelat discursul împotriva corupţiei într-unul proeuropean, pro UE şi NATO.

Marele merit al lui Traian Băsescu e că s-a şi ţinut de cuvânt, spre deosebire de majoritatea politicienilor cu care românul e obişnuit. A fost un lucru care mai târziu s-a întors să îl bântuie.

Monica Macovei era o relativ necunoscută pe scena politică când fostul preşedinte i-a propus portofoliul de la Justiţie. Însă ea a fost cea care a declanşat reformele care au făcut posibilă aderarea României la Uniunea Europeană. A scos magistraţii de sub controlul politic, a înfiinţat Agenţia Naţională de Integritate, a transformat Parchetul Naţional Anticorupţie dintr-o instituţie menită doar să le fure ochii partenerilor europeni, în DNA, spaima politicienilor corupţi. Te apucă depresia când te gândeşti că urmaşii ei la Ministerul Justiţiei sunt alde Florin Iordache sau Tudorel Toader.

După ce Macovei a plecat în Parlamentul European, stindardul luptei împotriva corupţiei a fost preluat de o altă doamnă de fier a anticorupţiei româneşti, Laura Codruţa Kovesi. În timpul mandatului ei, DNA a ajuns să se bucure de un grad de încredere mai mare decât Biserica. Cât timp ea a fost în fruntea instituţiei, Direcţia a gestionat cele mai dificile dosare şi a obţinut condamnări grele. Au fost şi eşecuri răsunătoare, ca de exemplu dosarele lui Victor Ponta sau Ludovic Orban. Însă cât de tare a băgat frica în corupţii mioritici se poate vedea din maniera disperată prin care Guvernul încearcă să o blocheze de la şefia Parchetului European sau că s-a dus până la Curtea Constituţională să o revoce din funcţie.

S-a mai întâmplat un lucru important în ultimii 15 ani: s-a schimbat radical profilul celor care rezonează cu mesajul anticorupţie. Sunt educaţi, implicaţi politic, de centru-dreapta, proeuropeni şi prooccidentali. Mai au în comun cu votanţii lui Vadim din 2004 doar tinereţea. Aderarea României la Uniunea Europeană, posibilitatea de a circula şi munci liberi în ţările comunitare, accesul la social media, susţinerea în spaţiul public a valorilor europene de persoane ca Monica Macovei şi aşa mai departe, au dus la transformarea discursului anticorupţie dintr-unul autoritarian-naţionalist în unul modern şi proeuropean.

Tocmai această schimbare de paradigmă a dus la ceea ce am văzut în ultimii ani, un război total de discreditare a justiţiei dus pe toate canalele de propagandă ale PSD. Odată ce oamenii legii au putut să îşi facă treaba, nestingheriţi de controlul politic, au început să vină şi condamnările unor nume grele: Năstase, Voiculescu, Fenechiu etc. A fost momentul în care sistemul ticăloşit a declanşat contraatacul.

E, totuşi, greu să îi prosteşti pe oameni să le ţină partea unor infractori care au furat din banul public sau şi-au folosit funcţia să se îmbogăţească necinstit. A fost nevoie de un plan sistematic de construire a unei narative paralele, în care băieţii buni din poveste sunt penalii, iar magistraţii, torţionari. S-a creat o realitate alternativă, cu justiţie opresivă, protocoale oculte, stat paralel. Cazurile de achitări sau greşeli procedurale ale procurorilor au fost prezentate drept etalon. Au fost reşapate marote naţionaliste vadimiste, cu străinii care vor să ne fure resursele, capitaliştii care sug sângele poporului, că nu vrem să fim colonie străine şamd.

S-a apelat la cea mai gregară propagandă cu scopul de a rezona cu cele mai primitive temeri ale omului. Dacă nu reuşesc să îl prostească, măcar să inoculeze un sentiment de îndoială sau să aibă o justificare în faţa propriului electorat pentru ticăloşiile pe care aveau de gând să le înfăptuiască. Au fost ajutaţi şi de vechii justiţiari, o parte din ei întorcând armele. Vadim Tudor a început să tune şi fulgere la adresa magistraţilor, mai des decât a corupţilor, a căror companie nu îi mai provoca atâtea palpitaţii spre bătrâneţe. După decesul său, PRM a hotărât să meargă la alegerile de anul acesta alături de un partid-satelit al Rusiei în România, care l-a pus cap de listă pe Sebastian Ghiţă, un individ cu mai multe dosare penale decât a avut Vadim mandate de parlamentar.

Traian Băsescu a reevaluat-o pe fosta şefă a DNA, acuzând-o că i-a distrus familia prin falsuri şi înscenări. Elena Udrea ar fi fost şi ea condamnată om nevinovat, în viziunea fostului preşedinte. A mai rămas pe baricade Augustin Lazăr, care a preluat ştafeta apărării justiţiei. Procurorul general e curajos şi nu se teme să spună lucrurilor pe nume. Însă îi expiră şi lui mandatul în curând. Deocamdată jubilează ticăloşii, că au avut mai multă putere, pe care au exercitat-o fără niciun fel de scrupule. Însă cine va reuşi să câştige narativa cu privire la justiţie o să hotărască dacă România va reveni la o justiţie independentă şi funcţională sau se va îndrepta spre un loc întunecat.