Publicitate
18+

De ce a devenit Cupidon un simbol al iubirii și erotismului

O investigație despre cel mai dulce și dubios heruvim din lume.

de Rachel Rabbit White; translated by Diana Pintilie
17 Februarie 2019, 9:10am

O alegorie cu Venus și Cupidon de Agnolo Bronzino, pictură în ulei. Fotografie de VCG Wilson/Corbis via Getty Images

Articolul a apărut inițial pe Garage

În general, acceptăm că Cupidon este o entitate omnipotentă, în corpul unui bebeluș rotofei. Dar de ce e dragostea simbolizată de un copil asexuat? (Sau Cupidon se vrea a fi un bebeluș sexi? Un adult infantil care trebuie respectat și temut datorită puterilor periculoase? Cine dracu' e ăsta?)

Printre primele scrieri, cum ar fi Theogony de Hesiod, Eros este descris ca unul dintre primii zei, dacă nu chiar originalul. Până la urmă, mai întâi a fost dorința și de aici s-a creat restul. În această poveste, Eros se naște dintr-un ou de pe Pământ, după ce Vântul și Noaptea fac sex. Mai târziu apare Eros, în rolul de fiul Afroditei, iar de atunci a fost reprezentat din când în când ca un copil, uneori ca o tinerețe frumoasă sau un atlet chipeș, chiar și un monstru oripilant, dar mereu imatur.

Cupidon este un simbol pentru greutățile dragostei, reprezentând tot ce e nebunesc, de nestăpânit și injust în dorința și dorul, deci nu e surprinzătoare reprezentarea prin tinerețe.

Anne Carson notează în cartea Eros the Bittersweet că Sappho a fost primul care l-a descris pe Eros ca fiind dulce-amărui și că „nimeni care a fost îndrăgostit nu a contestat-o”. Dragostea și ura pornesc din Eros, argumentează Carson. Ea relatează o poveste de Euripide, în care săgeata lui Cupidon are diverse efecte de frumusețe și armonie sau de colaps total.

1550168014098-GettyImages-544247372
Fotografie de VCG Wilson/Corbis via Getty Images

În pictura Alegorie cu Venus și Cupidon din 1545 de Agnolo Bronzino observăm laturile duale ale lui Cupidon. El are fața unui copil heruvim, dar corpul unui adolescent. Corpul său este atât de răsucit, ca să-i afișeze proeminent fundul, încât poți să-ți imaginezi corurile de pe Instagram, comentând „vezi să nu-ți rupi spatele!"

Pictura este incredibil de modernă și suprarealistă, dar, în același timp, erotică. În centrul ei se află Venus și Cupidon, mama și fiul, care (șocant) se îmbrățișează cu patos: Cupidon o apucă de sân, cu un sfârc prins între degetele sale întinse, iar fețele lor se apropie într-un sărut, limba strălucind prin buzele lui Venus, ușor despicate.

În cartea Lives of the Artist, o serie biografică despre artiști din secolul 16, Giorgio încearcă prima scriere alegorică a unei compoziții, prin asocierea fiecărui aspect, cu o idee care conceptualizează plăcerile și neplăcerile dragostei.

În partea de sus a tabloului, îl observăm pe Cronos cum își întinde brațul, trăgând materialul din spatele lui Venus și Cupidon, dezvăluind diverse figuri suferinde și monstruoase, precum și un copil zâmbăreț care urmează să arunce un mănunchi de trandafiri. La fel ca Vasari, ne întrebăm cine sunt aceste figuri înfiorătoare care se ascund în spatele dragostei și iubirii, un bărbat care se ține de cap într-un gest de disperare, un sfinx care oferă cu o privire goală un fagure, în timp ce ascunde în cealaltă mână un scorpion, măști pe jos, o sferă de aur rulată pe piele și morala că toate plăcerile au un preț.

Alegoria lui Bronzino devine cea a unei picturi despre iubire în fața timpului personificat. În continuarea mâinii lui Cronos, capul uitării plutește în gol și, dacă privim îndeaproape, vedem că ochii lui sunt seci și nimic nu se află în spatele lui. Uitarea este o mască. Sau dragostea este o mască? Doar o față umană pe nimic. E pictura în sine o mască, cu semnificații ascunse în spatele simbolurilor?

Poate chiar e despre incestul dintre mamă și tată. În timp ce Cupidon încearcă să-și sărute mama și îi mângâie sânul, observăm cum apare dorința, ceea ce o face să saliveze, iar viziunea ei se încețoșează.

Multe picturi de pe vremea lui Bronzino îl prezintă pe Cupidon ca un tânăr musculos, în ciuda trendului continuu de a-l portretiza drept un bebeluș heruvim, care reprezintă spiritele volatile ce provoacă dorința. Pentru Bronzino, dorința e doar o fantezie, ceva indus de corpul frumos al altcuiva, de o atingere a pielii sau o îmbrățișare. Dar, odată cu dragostea romantică și familia burgheză din secolul 19, dorința și sexualitatea au fost transformate în era victoriană a obsesiei față de copil. Soțul a devenit doar amantul, iar Cupidon îngerul bebeluș , astfel înlocuind Erosul adolescent și năbădăios.

În Eros the Bittersweet, Carson rumegă asupra semnificației cuvântului „Eros”, ca „cerere” sau „lipsă”, dorința pentru ce nu poți avea. Cupidonul adult devine o metaforă pentru dorința a ceea ce lipsește. Și într-un fel, nu e adevărat că atunci când te îndrăgostești devii din nou un copil? Să iubești doar ce e distractiv și plăcut, trăind doar în moment până în punctul de a deveni egoist, nesăbuit și ușor de cucerit? Iar în ceea ce privește toate discuțiile despre corpul lui Cupidon, în faza de bebeluș, sunt mai puțin conștienți de povara unui corp. Toate trupurile sunt bebeluși, iar toți bebelușii sunt fără trup.