7 lucruri pe care le-am învățat despre homosexualitate din serialele Netflix România

Cred că mi-au plăcut dintotdeauna mai mult serialele decât filmele. Însă, înainte nu puteam recunoaște asta pentru că la Film la UNATC ești considerat mai puțin autentic dacă preferi serialele, sau cel puțin de asta îmi era mie teamă la 20 de ani.

Între timp, am renunțat oricum la orice fel de interes profesional legat de cinematografie, dar am înțeles că cel mai mult vreau ca filmele să îmi permită să aflu despre om și despre om printre oameni. Și pentru că în seriale personajele au timp să fie mult mai complexe și situațiile la fel, găsesc că mă pot apropia de niște povești pe care greu le-aș putea înțelege altfel.

Ceea ce nu este doar interesant, ci și educativ. Despre homosexualitate am vorbit mai mult cu prieteni și am citit. Dar și serialele au avut un rol important să înțeleg ce implică lumea LGBT+.

O singură conversație îi schimbă total universul personal lui Josh (jucat de Josh Thomas, comediant australian și creatorul show-ului). Prietena îl anunță că vrea să se despartă de el, în principal pentru că era sigură că el e gay. Până la sfârșitul primului episod, Josh trece prin prima experiență homosexuală.

Toate cele patru sezoane sunt o poveste coming-of-age despre maturizarea sexuală și emoțională a lui Josh. Nu doar că este la începutul descoperirii de sine din punct de vedere sexual, ci are probleme și cu familia. Părinții sunt divorțați, iar mama lui e bipolară și trece printr-o tentativă de suicid. Viața nu-i deloc ușoară pentru acest adult de 20 de ani, dar o abordează cu o franchețe surprinzătoare.

Please like me este un serial extrem de fermecător ce creează un univers al dramei cu un umor foarte particular. Și în afara faptului că nu se mănâncă nici măcar un avocado, lumea serialului poate fi caracterizată sociologic drept perfect „milenială”. Și mai poți empatiza cu faptul că viața unui tânăr gay este cel puțin la fel de problematică și nuanțată ca a oricărei persoane tinere ce nu-și găsește locul în lume.

Emisiunea este despre cum cinci tipi gay - fiecare specializat în ceva (mâncare, design de interior, design vestimentar, inteligență socială și îngrijire personală) - ajută un bărbat să-și transforme viața. Și nu sunt puțini bărbații care-și neglijează casa, aspectul și comportamentul din diferite motive.

Pe mine m-a impresionat încă de la primul episod, la care am și plâns, emoționată de texanul blând care bea tequila cu Mountain Dew, iubește o femeie, dar nu se simte deloc în stare să-și exprime sentimentele, iar cel mai bun prieten este fotoliul maro, îmbâcsit și pătat, pe care stă când se uită la televizor.

Queer Eye e mișto pentru că vorbește direct și indirect despre vulnerabilitate socială și lipsa încrederii în sine și funcția motivațională e puternică.

Dar pentru că „the fab five” sunt cinci personalități super diferite, emisiunea este și despre percepția asupra bărbatului gay. Stereotipul cultural e simplu și idiot: prelungește vocalele, gesturile sunt foarte efeminate, o iubește pe Gaga/Madonna și vorbește foarte mult. Mi-a plăcut să văd cum fiecare dintre bărbații pe care i-au ajutat aveau preconcepții la care au renunțat după ce i-au cunoscut pe băieți.

Sex Education este noul hit Netflix (mă rog, după glumele de pe Internet pare că Marie Kondo cu Tidying Up ar fi, dar leșin dacă mai aud despre asta). Un puști de liceu timid pe nume Otis se îndrăgostește de „fata rea”. Momentan un plot banal. Doar că locuiește cu mama lui, terapeut sexual, care este divorțată și deseori are experiențe sexuale de o noapte cu bărbați diferiți. Prietenul cel mai bun este gay și de multe ori e prea loud pentru comunitatea lor restrânsă.

Otis pare înzestrat cu o superinteligență emoțională, așa că începe să facă ședințe de terapie pe bani cu colegii lui de liceu, toți plini de hormoni și interesați de sex. Așadar, Sex Education e în multe feluri, dar nu plictisitor.

Personajul meu preferat e Eric, unul din singurii doi tipi out din liceu. Se simte singur și neînțeles. Și nu doar de colegii lui, ci de toată lumea, în special de părinții lui religioși. Lui Eric îi place să poarte sclipici, culori puternice, să se machieze și la ocazii speciale să poarte tocuri. Mod de viața nu tocmai bine primit de către o societate cu valori conservatoare. La un moment dat, în timp ce se întoarce spre casă, îmbrăcat în femeie, atrage atenția unui șofer care, deranjat că l-a confundat cu o femeie atrăgătoare, oprește mașina și-l bate.

Dar Eric are mereu curaj și în niciun moment, indiferent de situație, nu-și pierde identitatea. Luptă să se facă acceptat și iubit așa cum e el.

Când fac o supradoză de seriale complexe și sunt consumată emoțional și intelectual, bag repede un sitcom. One day at a time este despre o familie american-cubaneză și este extrem de educativ. Nu îmi amintesc altul care să atingă atâtea subiecte sensibile: rasismul, aproprierea culturală, lesbianismul, depresia, despre a fi veteran, efectele politicilor din era Trump.

Elena, fiica cea mare, este o puștoaică cu mult spirit activist, tocilară cu-ochelari-negri, care se apropie de Quinceañera (aniversarea de 15 ani). În timp ce se confruntă cu presiunile familiei ca toate obiceiurile și tradițiile culturii cubaneze să fie respectate, Elena se simte din ce în ce mai stingheră, străină de convenții. Partea cea mai dificilă este să găsească un băiat care să-i fie partener la petrecere. Și nu pentru că nu o plac băieții, ci pentru că nu o entuziasmează deloc ideea. Încetul cu încetul realizează că îi plac fetele. Când a fost sărutată de un băiat, nu a simțit nimic.

Îi e foarte dificil să spună familiei că e lesbiană, de teamă că-i va dezamăgi. Dar nu se simte nici confortabil să se prefacă. Așa că-i spune mamei sale, apoi bunicii și apoi, chiar înainte de petrecere, tatălui, care dezaprobă total. Și așa cum ea l-a dezamăgit pe el, el o dezamăgește pe ea și pleacă de la Quinceañera chiar înainte de dansul tată-fiică. Elena rămâne singură, pe scenă, așteptându-și tatăl care nu mai vine.

Serialul ăsta nu e deloc nou și a fost și întrerupt în 2016, după patru sezoane, ceea ce mă enervează, că nu știu finalul și acum trebuie să citesc cartea. Povestea urmărește relația de iubire (inițial fizică) dintre doctorul William Masters și Virginia Johnson. Cei doi devin și parteneri în studiile de cercetare a sexualității umane. Cum totul se petrece în anii 50-60, viața celor doi e plină de tabuuri, reguli sociale stricte și foarte multă rușine.

Viața e și mai grea pentru Barton Scully, prietenul (și inițial șeful) lui Masters, bărbat în jur de 60 de ani, căsătorit de vreo 30, care a trăit toată viața ascunzându-și homosexualitatea, inclusiv de către el însuși. Pe atunci, să nu fii hetero însemna că suferi de o boală mintală și că trebuie să fii reparat.

Într-un punct, din dorința puternică de a fi normal, Scully face un tratament cu șocuri electrice, în ciuda faptului că e foarte periculos. Evident, după intervenție, nu se simte deloc bine fizic și nici nu-l cuprinde dorința de a face sex cu nevasta lui. Nu s-a vindecat. Pentru că a fi gay nu e ceva care trece.

Am descoperit Grace and Frankie în 2017, când m-am apucat de Netflix. Erau deja trei sezoane la care m-am uitat în mai puțin de două zile, fascinată de complexitatea personajelor care au peste 70 de ani. Multora ni se pare că viața se stinge undeva peste 60 de ani. Și nu mă refer că mori, ci că nu mai trăiești nimic și primul care moare e viitorul.

Și vine Grace and Frankie să-ți arate că se pot întâmpla multe lucruri la bătrânețe. În primul rând, te poate părăsi soțul cu care ești căsătorită dintotdeauna, pentru că este îndrăgostit de 20 de ani de partenerul lui de la firmă. Apoi poți porni o afacere care produce vibratoare potrivite pentru femeile în vârstă ce au probleme de articulații. Și multe altele.

Povestea personajelor masculine e și ea frumoasă. Robert și Sol se iubesc și vor să divorțeze de nevestele lor, pentru că vor să se căsătorească. Au peste 70 de ani și sunt speriați că nu vor apuca niciodată să-și trăiască adevărata poveste de dragoste. Așa că sunt hotărâți. Niciodată nu e prea târziu să recunoști pe cine iubești cu adevărat și să încetezi cu frica. E ok la orice vârstă să recunoști că ești homosexual.

Comedia e bună, jocul actoricesc este foarte bun, scenariul e bun. Dar cel mai bun lucru la serialul ăsta e lecția de viață.

Piper Chapman, o blondă slăbuță și cam aiurită, locuiește în Brooklyn, alături de iubitul ei cuminte, Larry. Viața ei molcomă e întreruptă brusc de o acuzație de complicitate la spălare de bani și trafic de droguri. Aflăm că în urmă cu zece ani, Piper era într-o relație cu Alex, o femeie cu o personalitate vulcanică care era dealer de droguri (situație care face un #10yearschallenge reușit). Așa ajunge Piper să fie condamnată la 15 luni de închisoare.

În închisoare, universul social se complică foarte tare. Femeile trăiesc împărțite în grupuri stricte și relațiile la nivel personal sunt foarte intense, fie că sunt de prietenie sau amoroase. Niciun personaj din serialul ăsta nu e plat și nicio relație nu e convențională sau simplă. Mai ales cele lesbiene, care nu presupun dinamica obișnuită unei relații heterosexuale. Nu există tipa-bărbat care are o personalitate mai autoritară și hotarâtă și tipa-femeie care e blândă, răbdătoare și extravertită. În sensul ăsta, Orange is the new black e foarte eficient în spulberarea unor stereotipuri.