Ce am învățat despre proprietarii români, după trei ani de căutat chirii

După câțiva ani de stat în chirie și o rubrică dedicată celor mai absurde oferte din Cluj, a venit timpul să trag niște concluzii concrete despre toată experiența. Urmăresc câteva grupuri de chirii din Cluj și mai arunc săptămânal câte un ochi pe Olx, însă continui să fiu surprinsă de tupeul și disperarea unor proprietari de a stoarce bani.

Știi deja povestea, în Cluj chiriile au bubuit în ultimii ani, ceea ce a făcut ca al doilea cel mai mare oraș din țară să aibă printre cele mai ridicate prețuri la chirii din Europa. Și, de cele mai multe ori, condițiile oferite nu justifică banii ceruți. Sunt apartamente vechi, slab întreținute sau cu renovări făcute pe genunchi, în care găsești mobilier de pe vremea bunicilor. Dacă vrei totuși o chirie într-o clădire nouă, prețul urcă cam cu o sută de euro, dacă nu mai mult. Condițiile nu sunt extraordinar de bune, adică da, respiri mult mai bine decât într-un apartament în care au murit două generații, dar parcă tot te doare inima să dai sute de euro pe pal, scaune de plastic și canapele de cinci sute de lei.

Ce vreau să spun e că proprietarii fac rabat de la orice se poate și se bazează pe faptul că tot prind ei un student prăpădit (și nu prea) care nu a mai apucat un loc în cămin. Și, într-adevăr, cererea e suficient de mare, încât să nu rămână proprietarii cu apartamentele goale. Mai jos, e tot ce am învățat despre frații mei români, din toată povestea asta cu imobiliare.

Unii români sunt foarte inventivi când vine vorba de a exploata potențialul unui imobil în Cluj. Nu toți au fost norocoși să moștenească apartamente mari, așa că trebuie să se descurce cu ce au. Sigur, asta nu ar trebui să fie o problemă pentru Cluj, unde poți face un bănuț chiar și cu 11 metri pătrați.

Alții consideră că numărul de camere cu care un imobil este dotat e relativ. Un proprietar care se respectă nu se simte limitat de garsoniera lui și face tot ce-i stă în putere pentru a o transforma. Una din idei e să bagi o canapea în bucătărie și să-i zici living, deci apartament cu două camere.

Din fericire, eu nu am avut niciodată colțar în bucătărie, dar îmi amintesc că mai mergeam în vizită cu ai mei pe la neamuri sau prieteni de familie și ajungeam să petrecem câteva ore înghesuiți într-unul. Era groaznic, nu puteai părăsi masa că n-aveai pe unde și nici nu era politicos să ridici tu oamenii, ca să te strecori de acolo. Eu eram copil și ieșeam pe sub masă, dar luxul ăsta dispare după ce mai crești.

Cumva, colțarul de bucătărie a supraviețuit până în zilele noastre. Oamenii le-au îngrijit și le-au dat mai departe la nepoți, iar acum nepoții ți le bagă ție pe gât în apartamente la peste patru sute de euro pe lună.

Termenul ăsta tot apare prin anunțuri, dar nu reprezintă niciodată ceva la care să te aștepți. Vintage în România înseamnă pur și simplu că mobilierul din apartament are cu vreo 15-20 de ani mai mult ca tine.

Poate că n-ar fi o problemă dacă mobilierul era bine întreținut sau ceva cu gust care să nu-ți răscolească cele mai urâte amintiri din comunism. Nici nu mai contează că l-ai prins sau nu, că un iz de nostalgie tot îți vine când te uiți la astfel de apartamente complet conservate.

Culmea e că genul ăsta de spații ar putea fi transformate în ceva care să merite, să zicem, 250 sau 300 de euro. E destul să renunți la milieuri, perdele, mușamale și, mai ales, la covoarele alea încărcate care nu se potrivesc cu nimic. Din nu știu ce motiv, unii români au fobie de parchet și fac tot posibilul să-l ascundă sub petice de covoare și carpete neasortate.

Poți spune ce vrei despre poporul ăsta, dar românii sunt experți la improvizații. Orice spațiu ar deține, fie că se pretează sau nu la o locuință, poate fi transformat în apartament sau garsonieră. Totul e să ai un pic de imaginație și să locuiești într-un oraș în care chiriile sunt foarte mari.

Am dat peste atâtea chirii absurde, încât am ajuns să fiu imună la astfel de creații. Mai sus ai un exemplu de o cameră în care proprietarul a construit o baie (cu cadă chiar!) și, peste, a pus un pat. Apoi i-a zis garsonieră și a dat-o în chirie cu trei sute de euro. Îți spun sincer, încă sunt impresionată.

Alții și-au transformat garajul în garsonieră și au dat-o cu trei sute de euro pe lună. Probabil că e doar o chestiune de timp până când cineva va improviza o locuință într-o spălătorie de bloc sau într-un garaj de tablă.

Nici la capitolul baie nu-și prea dau silința proprietarii. Cada e tot mai rară, de obicei din motive de spațiu. Însă am văzut unele băi care chiar îți demonstrează că nu toată lumea pune preț pe igienă.

Cele mai sinistre sunt alea în care nu există o cabină de duș, adică un spațiu clar delimitat cu un perete sau măcar o perdea de duș. Pur și simplu au instalat un furtun pe care să-l ții în cap, în timp ce stai pe toaletă, că altundeva n-ai unde. Partea bună e că economisești apă, dar partea proastă e că inunzi baia la fiecare duș.

Câteodată am impresia că pozele din unele anunțuri sunt făcute în așa fel încât să te oblige să te duci personal să vezi apartamentul, pentru că altfel nu înțelegi nimic. Unghiurile n-au niciun sens, imaginea e mișcată și întunecată, iar tu trebuie să te uiți prin oglinzi ca să-ți dai seama ce lipsește.

Chestia asta spune multe și despre agențiile imobiliare. În mod evident, pozele neclare sunt făcute de proprietari care nu stăpânesc bine tehnologia sau n-au o cameră mai bună, însă agenții preiau anunțul cu imaginile respective și apoi încasează un comision cu un efort minim. Ideal ar fi să se ocupe ei de poze ca să prezinte apartamentul în cel mai avantajos mod.

După doi ani de stat în chirie și un alt an în care doar am urmărit constant piața, încă sunt dezamăgită de ce văd. Compromisuri și improvizații, pentru că niște proprietari vor să se îmbogățească peste noapte. Și mai ales în perioada festivalurilor Untold și Electric Castle. Știu că e un domeniu profitabil și mulți au visul de a se face proprietari de imobiliare în Cluj, când vor fi mari, dar tot nu mi se pare că-i pasă cuiva de chiriași. Aparent e mai rentabil să-i schimbi odată la câteva luni, decât să te asiguri că îți vor plăti chirie pe termen lung.