Am vorbit cu românca din Spania care face muzică trap cu simboluri sataniste

Andreea Irimia e una dintre cele mai talentate și unice artiste de care am dat în ultima vreme. S-a născut în România, trăiește în Spania și în timpul liber se ocupă de două hobby-uri care o ajută să trăiască cu demonii interiori. Are un proiect de trap experimental sub pseudonimul Brașov, un nume pe care l-a ales pentru că a copilărit în zonă și spaniolii nu știu să-l pronunțe, cu o tonă de piese lansate. Unele experimentale, altele trap sau ceva între. A început acum trei ani, când trap-ul nu era atât de cunoscut.

În plus, tânăra de 24 de ani filmează și regizează videoclipuri super fucked up, majoritatea pentru propriile ei piese. Sunt pline de simboluri sataniste, efecte ciudate și cadre care te fac să te caci pe tine de frică. E foarte greu de înțeles exact care-i treaba cu Brașov prima oară când o vezi. Pe lângă asta, e tatuată din cap până în picioare, inclusiv pe gât și pe față. Când pui cap la cap tot pachetul, ori vrei să fugi, ori ești fascinat de ea. Dar nu poți rămâne indiferent.

Așa că am sunat-o pe Skype să încerc să aflu mai multe despre cum gândește, care-i treaba cu videoclipurile dubioase și cât de mult a influențat-o România în ceea ce face. Am dat de o persoană și mai fascinantă decât credeam.

VICE: De cât timp stai în Spania?
Brașov: Eu am venit acum 13 ani în Spania. M-am născut în Sinaia, lângă Brașov, apoi la șase ani ani m-am mutat la Bacău și la 11 ani am venit aici. Maică-mea a decis să se mute pentru că nu aveam ce să mâncăm. Cred că ăsta o fost cazul la orice familie care a plecat din țară. Când a plecat, am rămas cu bunică-mea și apoi am venit și eu aici. Am prins anii ăia înainte să intrăm în Uniunea Europeană și a fost mai greu să intru în țară.

Te-ai mai întors de atunci?
De când am plecat, m-am întors în România de două ori. O dată la 14 ani și acum doi ani. M-am speriat puțin când m-am întors, pentru că eu am avut conflicte cu români și în Spania. Dacă asta se întâmplă în Spania, am zis stai să vezi ce o să fie în România. Deci am crezut că o să ajung acolo și toți o să mă creadă o ciudată. Nu am avut astfel de incidente. Erau curioși, da, dar nu am auzit comentarii. Dar m-a întristat faptul că vedeam toate persoanele de pe stradă nefericite. Dar absolut toate. Nu am văzut pe nimeni zâmbind. Trebuie să fie foarte, foarte greu să supraviețuiești în România.

Mi-ar plăcea foarte mult să mă întorc în România, să locuiesc acolo. Îmi place foarte mult natura. Peisajele de la noi, pădurile, toate au o energie maximă. Dar nu acum. Nu-i momentul. E o altă mentalitate acolo. Sunt o persoană care adoră respectul. Dacă nu mă respecți, nu am ce vorbi cu tine. Și sigur nu m-ar accepta societatea din România. Ar fi greu să stau într-un loc în care lumea se uită la tine cu violență. Aici nu e așa. Românii sunt mult mai violenți, verbal vorbind. Eu nu m-aș băga în viața nimănui. Dar știu că ei o vor face.

De ce crezi că sunt românii atât de intoleranți?
Biserica e problema. Nu religia. Religia nu are nicio treabă. Fiecare cu religia lui. De fapt, e chiar bună, pentru că sunt o grămadă de persoane care nu au unde să se refugieze. Mi se pare corect. Dar faza cu biserica e altă treabă. E o sectă. Sper că nu o să citească maică-mea interviul. Ea e foarte religioasă, merge la biserică în fiecare duminică.

Te-a influențat copilăria din România în muzică și în filmele pe care le faci?
Adevărul e că m-a influențat mult, mult copilăria din Bacău. Chiar azi vorbeam cu psihologul meu despre asta. Eu stăteam lângă un sat și tot timpul mergeam cu bunică-mea la ritualul ăsta, nu știu dacă se mai face, când murea cineva îl băga într-un sicriu, îl punea pe masă și vreo două-trei zile venea lumea să-și ia rămas bun de la el. Asta m-a afectat foarte tare. De fiecare dată când murea cineva, bunică-mea îmi zicea „hai să vedem că o murit nu-știu-cine”. Băi, frate, și intrai acolo în mirosul ăla a mortăciune, nu ai cum să-i spui altfel, energia din cameră, toți jeleau și plângeau, drama queens. Și eu, un copil speriat, eram acolo și îmi ziceau „du-te să dai un pupic la mort, du-te să vezi mortul”. Am fost la vreo 15 morți, lejer.

Îmi amintesc că la un moment dat am leșinat. Mă uitam la mort și mi s-a părut că se mișcă. Am leșinat acolo și de atunci nu mai pot să văd morți. Chiar dacă mi-au murit prieteni, nu pot să-i văd. Și acum, dacă de exemplu îmi zice un prieten că „pe aici sunt fantome”, fac o criză de panică foarte rea. De asta scriu tot timpul despre biserici și despre moarte. Nu mi-e frică de moarte, trebuie să vină, dar ritualul ăsta m-a marcat profund. Și acum am mirosul în minte.

Ai mai întâlnit oameni care au rămas marcați de ritualul ăla?
Sigur mai sunt, dar eu mi-am dat seama de asta atunci când am venit în Spania. Când a murit bunică-mea, au luat-o și au pus-o în ceva chestie de cristal. Au zis „nu, nu, o zi și apoi gata”. Și am rămas mască. Cum, numai o zi? Cum căcat? Și atunci de ce în România se fac toate lucrurile astea? Atunci am realizat că ceva nu e ok. Probabil că, dacă nu aș fi venit aici și aș fi locuit în România, eram mai ok. Sau nu știu. Oricum, biserica face mult rău în România. Nu poți să iei un copil de șapte ani și să-l pui să pupe un mort. Suntem proști?

Când te-ai apucat de muzică?
Eu tot timpul scriam, dar niciodată nu am avut tupeul să înregistrez sau ceva de genul. Și am un coleg în casă care are 10 ani în muzică. Într-o zi mi-a zis „hai să înregistrezi”. Și am făcut o piesă cu versuri pe care le-am scris la 14 ani. După ce am înregistrat piesa, am zis „stai puțin, de ce nu am făcut asta mult mai devreme?”. Apoi mi-am dat seama că trebuie să scriu din necesitate. Nu am vrut să fac ceva comercial, doar trebuie să scot afară toate prostiile pe care le am înăuntru. Chestiile pe care Andreea, adică eu, nu le-ar spune, dar Brașov nu are nici un tip de filtru. E terapeutic.

De ce ai ales trapul?
Nu pot să zic că fac trap, pentru că nu așa văd lucrurile. Eu fac muzică. Am o piesă, „Doctor”, care nu are nicio legătură cu trapul. Trapul e ceva care e actual, dar sunt și piese din anii 90 care sună trap. E doar un curent. Dacă-mi pun o etichetă, o să fiu lăsată în urmă de trenduri. Am făcut trap, emo, reggaeton, rock, orice. Persoanele care fac muzică trap despre ce scriu? Despre droguri, sex, stradă. Eu nu scriu despre asta. Pentru mine prostiile astea cu „am vândut un kilogram de cocaină și am futut patru curve” nu merg.

Îmi place trap-ul, ascult un pic, îmi place Tommy Cash, dar nu e genul de muzică pe care-l ascult în fiecare zi. Prefer trip-hop-ul, muzica clasică, scream rock. Ceva care să-mi transmită un mesaj. Am avut o săptămână în care ascultam numai manele. Dar am ales genul ăsta care sună a trap pentru că e locul până unde pot să ajung cu vocea. Aș fi vrut să fac alt stil, dar nu pot. Faza faină la trap e că poți să faci orice vrei.

La începutul videoclipurilor tale apare un logo și „Siete Treinta”. Ce înseamnă „Siete Treinta”? E un label?
Siete Treinta are legătură cu videoclipurile pe care le fac. Eu am început să filmez înainte să mă bag în muzică. De fapt, am început cu fotografia, până mi-am dat seama că mă limitează. Nu mă pot exprima cum vreau eu în fotografie. Și „Siete Treinta” e cumva cartea mea de vizită, ca producător. Mie îmi place foarte mult numărul șapte. Și m-am gândit la 7:30, pentru că e ora perfectă. Ori dormi, ori ești beat, dar nu te trezești la 7:30, nu poți. Într-o zi am venit țeapănă de beată acasă, mă uitam la un clip pe YouTube, și aud că zice „șapte treizeci”, nu „șapte jumate”, ora de medicație la psihiatrie. Am zis „hopa, gata, șapte treizeci rămâne”.

Tu treci de la spaniolă la română în piesele tale. Asta poate mulțumi ambele tabere, dar poate să creeze și confuzie. De ce nu scoți o piesă doar în română? Sau una doar în spaniolă?
Tot ceea ce fac produce confuzie. Nu e o chestie plănuită. Așa îmi iese. Sunt momente în care mă exprim mai bine în română. Eu gândesc în spaniolă, vorbesc mult mai bine în spaniolă, citesc în spaniolă, scriu în spaniolă. Dar limba română e foarte melodică. Sună foarte frumos. Mi-ar plăcea să scriu mai mult în română, dar nu pot. Am insistat să am și versuri în română că mi se pare că sună mai vulgar. E o limbă mai agresivă.

Tu cum ai descrie muzica ta?
Personală. De la instrumental la versuri, totul e natural și personal. Lumea din Spania a început să zică că-s în stilul lui Lil Peep. Dar dacă eu nu pot cataloga muzica mea, nu știu cum pot ei. Râdeam la ultimul meu concert cu prietena-mea și încă o colegă că eu nu fac trap, eu fac drap. Adică dark trap. Nu mai sunt trapper. Sunt drapper.

Andreea nu ar putea scrie versurile pieselor mele. Brașov le scrie, le scrie și le spune. Tot întunericul care-i în mine iese afară. Mă amuză persoanele care au preconcepții despre mine. Apoi vorbesc cu mine și îmi zic „tu ești o prințesă”. Toți îmi zic că sunt o persoană fericită și toate alea. Dar când încerc să scriu, e Brașov.

Intră vreodată în conflict Andreea și Brașov?
Da, da, clar. Când ies la petreceri, e Brașov. Brașov bea trei-patru beri și iese agresivitatea din mine. Dar în viața de zi cu zi, când îmi fac treaba, e Andreea. Se ceartă mult când trebuie să fac un concert. Eu am o frică de scenă. Deci nu pot. Ori beau patru beri, ori bag ceva pastilă să mă calmez. Dacă nu, nu cânt.

Crezi că Brașov te definește mai bine ca persoană?
Cred că persoana e ceea ce vezi tu, adică Andreea. Dar la mine în cap e mereu Brașov. Prin Brașov eu mă exprim cu adevărat. Asta e problema mea tot timpul. În 24 de ani, azi a fost prima zi când am fost la psiholog, pentru că nu am forța și nici nu pot să vorbesc deschis despre sentimentele mele. Pentru că sunt ale mele. Decât să vorbesc ca să aud că „lasă că o să treacă”, când aud asta îmi vine să-i strâng de gât, mai bine mă exprim în muzică. Toate prostiile pe care le acumulez ies afară prin Brașov.

Tu faci toate videoclipurile tale. Cât de importantă e partea vizuală pentru tine?
Orice melodie cu un videoclip e mai atractivă. Viața mea e un videoclip constant. Nu am nicio limită vizuală. Nu mă interesează ce repercusiune ar putea avea. Ideile din videoclipurile mele, alea care nu au sens sau care îi bagă în ceață pe privitori, sunt idei pe care fiecare le poate interpreta cum vrea sau cum înțelege. Videoclipurile sunt mai importante decât muzica pentru mine. Poți să-i pui o piesă unui om și să zică „da, e ok”, dar dacă-i arăți și un videoclip, impactul e mult mai puternic.

În clipuri apar tot felul de simboluri sataniste. Care-i treaba cu ele?
Nu sunt satanistă. Sunt sigură că toți cred asta, dar nu sunt. Mă atrage simbolismul din satanism, pentru că e mult mai corect decât religia pe care am învățat-o. E diferența dintre cele zece porunci ale bisericii și cele 11 reguli din satanism. Deja cuvântul „poruncă” îți spune ce să faci. În partea cealaltă sunt reguli, când le citești o să te gândești dacă vrei sau nu să le urmezi. De fapt, Brașov s-ar putea să fie satanistă.

Deci nu te deranjează dacă lumea te asociază cu satanismul?
Nu am o problemă cu asta. Să mă asocieze cu ce vor. Dacă nu știi nimic despre o persoană, scoți tu propriile concluzii care-s ignorante. Dacă se face o nuntă, un botez, mă duc la biserică. Nu sunt de acord cu biserica, sunt de acord cu religia, deși nu o practic. Eu folosesc simbolurile astea din două motive: pentru că face parte din Brașov și pentru că e o chestie controversată. Sunt conștientă de faptul că are un impact. Am avut și astfel de controverse. Mi s-a zis că promovez sinuciderea, care-i o chestie pe care o fac doar nebunii. Nu, sinuciderea e doar o altă opțiune. Cum este și să mănânci, să te culci. Și cum eu cânt atât de mult despre moarte, lumea crede că eu vreau să mă sinucid. Dacă voiam asta, aș fi făcut-o deja.

Cum e scena de trap din Spania? Ai un public acolo?
Nu știu cum e în România, dar aici toate persoanele cu care am vorbit să colaborăm, persoane importante, au foarte neserioase. Majoritatea persoanelor sunt false. Așa e scena aici. Foarte puțini oameni din scena de aici mă înțeleg. Și de obicei sunt de 30-40 de ani, în timp ce tot publicul de trap din Spania e format din puști de 15-16 ani. Deci nu mă interesează artiștii falși care vând un pic de hașiș - aia nu te face mare traficant - sau care se fut cu trei tipe de 15 ani, că nici ăla nu e sex. Fii trapper adevărat dacă vrei să cânți despre asta. Scoate pistolul și vinde kile de cocaină. Fă treaba bine, cântă despre chestii adevărate.

În România nu prea găsești femei în trap. E un gen destul de misogin. Tu te-ai lovit de prejudecăți în Spania?
Nu știu, dar eu sunt cumva la fel. Nu pot să zic că-s misogină, dar îmi place cuvântul „curvă”. Mi se pare un cuvânt special. De ce nu? Ce e rău în asta? Eu în piesele mele tot zic „am curve” și așa mai departe. Dar e o mare diferență între forma în care spun eu și cum spune un bărbat. Eu pot să zic „curvele mă iubesc”, dar nu zic „hai curvă să-mi lingi pizda”. E vulgar.

Aici tipele care cântă o fac invers. Cântă despre cum au toy-boys care le plătesc. Nu știu cum e în România. Problema e în persoana care o ascultă, nu aia care face piesa. Tu trebuie să-ți știi limita. Nu e OK nici ca bărbații să folosească asta. Oamenii care fac genul ăsta de versuri o fac să atace. Cine ar scrie curvă pentru că „ah, ce frumos sună”? Nu vrei tu să-ți arăți cât de macho ești? Dă-te-n căcat. Probabil e mai mult misoginism în România. Maică-mea a trăit acolo și chiar și acum îmi zice să-i pun farfuria la frate-meu că vine de la muncă. Da’ ce pula mea? Eu nu vin de la muncă? N-ai mâini?

Ai vrea să cânți și în România?
Eu nu știu absolut nimic din ce se întâmplă în trapul din România. Nici nu știam că lumea mă ascultă în România. Am rămas mască când mi-ai scris. Aș vrea foarte mult să cânt în România, pentru mine e mai important să fiu ascultată acolo decât în Spania. Asta vreau, de fapt. Dar mă gândeam că nu ar merge cu stilul meu. Fete care se sărută, videoclipurile controversate, e cam ciudat pentru români.

Râdeam cu iubita mea că, dacă într-o zi o să mă cheme cineva la un concert în România, o să-i cer câteva lucruri: bani, un loc unde să dorm, mâncare îmi iau eu, dar, cel mai important, doi bodyguarzi. Fără doi bodyguarzi nu mă mișc prin România. Nu aș avea tupeul să merg pe stradă singură. Românii sunt agresivi.