Am vorbit cu românul care a tradus memoriile unui călău francez

Cartea Istoria familiei Sanson. Șapte generații de executori. 1688-1847, apărută săptămâna trecută la editura Hyperliteratura, este o ediție prescurtată a două dintre cele șase volume de memorii ale călăul francez Henri-Clément Sanson, publicate pentru prima dată în 1862.

Meseria de călău se transmitea în secolul XVIII, din tată în fiu. Tatăl autorul, Henri Sanson, a fost călău timp de 47 de ani, iar bunicul său, Charles , era cunoscut drept „călăul Terorii”, faimos și pentru că i-a decapitat pe regele Ludovic al XVI-lea, pe regina Marie-Antoinette sau pe Robespierre.

Cu atâția înaintași celebri, autorul Henri Clément nu s-a putut ridica la standardul impus. Era pasionat de jocuri de noroc și, la un moment dat, chiar a fost constrâns să-și amaneteze ghilotina. A fost cunoscut ca fiind un om cultivat, cu diverse preocupări culturale, frecventat inclusiv de scriitorii Balzac și Dumas. Cum memoriile sale sunt scrise cu un talent literar pe care nu te-ai gândi că-l poate avea un călău, există și presupunerea că, la redactarea cărții ar fi ajutat unul sau doi literați, dar acest lucru nu a fost dovedit niciodată.

Scriitorul Octavian Soviany a lucrat la traducerea cărții aproape trei luni și s-a apucat deja de următoarea parte a memoriilor, dar publicarea lor depinde și de felul în care vor primi cititorii acest prim volum. Am vorbit cu el despre cine a fost cu adevărat Henri-Clément, „ultimul exponent al unei familii care a monopolizat eșafodul Parisului din 1688 până în 1847”, dar și despre experiența de a traduce o carte care, în unele pagini ce vorbesc despre suferințe fizice de neimaginat, poate fi de-a dreptul înfricoșătoare.

VICE: După ce criterii ați făcut selecția memoriilor?
Octavian Soviany: Întrucât memoriile lui Sanson se întind pe şase volume, care au fiecare peste patru sute de pagini, am crezut nimerit să mă opresc la o traducere prescurtată, mai potrivită poate cu profilul cititorului contemporan, aflat mereu în criză de timp. Din volumul întâi am renunţat la capitolul despre probele judiciare, prea încărcat de termeni juridici, şi la cel despre torturi, care nu intrau în atribuţiile călăului.

Pentru a-i da traducerii dimensiuni rezonabile, am sărit peste câteva capitolele din volumul al doilea, printre care istoria unui caz de fraudă sau a unuia de blasfemie. Poveştile respective mi-au plăcut mai puţin şi cum dimensiunile memoriilor l-au cam speriat iniţial pe editor, începem cu această ediţie prescurtată.

Cum v-ați construit în minte personajul Henri-Clément, după ce i-ați citit memoriile?
În general, Sansonii ies din şabloanele elaborate de judecata comună în legătură cu persoana călăului. Iar Henri-Clément se deosebeşte simţitor şi de înaintaşii lui. A fost un om al secolului său: un spirit romantic, pasionat de dramele lui Hugo şi Dumas. În memoriile lui pot fi lesne descoperite multe dintre clişeele acestui curent artistic. Iar dacă e să ne luăm după memorii, dispunea de un talent scriitoricesc remarcabil, pe care condiţia lui de paria (fie şi frecventat de câţiva dintre scriitorii de seamă ai timpului) l-a împiedicat să-l ducă la împlinire. Dacă n-ar fi fost călău, poate ar fi fost scriitor.

Vi s-a părut că Henri-Clément era un tip cu umor, având în vedere că și-a amanetat ghilotina și că și-a făcut acasă un muzeu destinați celor interesați de istoria eșafodului?
Nu cred că avea prea mult umor, memoriile ni-l dezvăluie ca pe un personaj mai degrabă patetic. Ghilotina a amanetat-o fiindcă intrase într-o situaţie fără ieşire. Nefericita lui pasiune pentru jocurile de noroc l-a făcut de altfel să risipească şi exponatele din muzeul de care vorbiţi. Bunăoară bunicul său cumpărase de la statul francez, în momentul când s-a retras de pe eşafod, ghilotina care funcţionase în timpul Revoluţiei şi cu care fusese decapitat Ludovic al XVI-lea.

Dar, aflat mereu în criză de bani, Henri-Clément i-a vândut-o doamnei Tussaud (ce îşi exersase talentul de modelatoare în Franţa, făcând copii din ceară după capetele celor ghilotinaţi) şi aşa se face că actualmente ghilotina respectivă se găseşte la celebrul muzeu londonez. La fel se vor fi petrecut lucrurile şi cu celelalte obiecte din colecţie: arme, relicve de familie, portrete, însemnări, despre care se vorbeşte în memorii şi care au dispărut fără urmă.

Am citit că, în respectivul muzeu, ar fi decapitat oi cu ghilotina în fața celor care plăteau biletul de intrare.
Povestea cu decapitatul oilor contra cost trebuie să fie o legendă. Ghilotina nu era păstrată la domiciliul călăului, ci într-un hangar special. Uneori se arăta câte un curios dornic s-o vadă, dar, după ştiinţa mea, nu se făceau decapitări demonstrative. Citeam chiar că Henri-Clément a refuzat categoric să ghilotineze un câine, la cererea expresă a stăpânului acestuia, un englez excentric.

Când ați citit prima dată această carte și ce v-a făcut să vă doriți să o traduceți?
Am citit cartea pentru prima dată acum vreo zece ani, când am descoperit-o pe internet. Am fost totdeauna preocupat de istorie, ştiam destul de multe despre Revoluţia Franceză, câte ceva şi despre povestea Sansonilor şi era firesc să-mi stârnească interesul. Şi, socotind că ar putea să intereseze o categorie largă de cititori, de la istorici şi până la iubitorii de istorii senzaţionale, m-am gândit s-o traduc. Rămâne de văzut cum o să fie primită. Dar presimt că nu va dezamăgi.

Ce credeți legat de posibila existență a unui „ghost writer” care să fi ajutat la scrierea memoriilor?
La această întrebare nu se poate da un răspuns foarte tranşant. Personal cred că autorul memoriilor este chiar Sanson, pe care îl văd, aşa cum am mai spus, ca pe un scriitor cu potenţial, pe care condiţia lui socială l-a împiedicat mult timp să se realizeze. A încercat să-şi ia revanşa la bătrâneţe, lăsându-ne această fabuloasă istorie a Sansonilor, cu nimic mai prejos de romanele celebrilor foiletonişti ai epocii (Zévaco, Féval, Ponson du Terrail), care sunt devorate şi astăzi de o mulţime de cititori. Nu spun că Henri-Clément ar fi putut să fie un Balzac sau un Hugo, dar un Michel Zévaco (de altfel un scriitor nu de dispreţuit) ar fi putut să fie, după părerea mea.

Cum sunt scrise aceste memorii?
Într-un stil alert şi plin de suspans, care oferă o lectură la fel de captivantă şi de imprevizibilă ca şi aceea a unui roman. Cartea conţine o mulţime de întâmplări captivante, abundă de personaje interesante, de la personalităţile istorice la criminalii celebri, nu e doar simplă şi sterilă istorie. Merită cu adevărat să fie citită!

În ce măsură considerați cartea un document istoric și în ce măsură poate ea fi privită ca literatură?
Este și una, şi alta. Aşa cum se întâmplă mereu în asemenea situaţii, istoricii nu-i acordă (sau se prefac că nu-i acordă) prea mult credit, deşi preiau adesea informaţii din memorii, fără să facă însă vreo referinţă la ele sau la autorul lor, în timp ce literaţii strâmbă teribil din nas la gândul că un călău a îndrăznit să se apuce de scris. Dar istoria Sansonilor se bucură în prezent de o remarcabilă vitalitate, în pofida tuturor istoricilor şi literaţilor. După ce fuseseră date uitării pentru o vreme, memoriile au început să fie reeditate (de obicei în ediţii prescurtate), iar Charles-Henri, „călăul Terorii”, a devenit în Franţa un personaj popular.

Ce l-a motivat pe autor să scrie această carte?
Nu ştiu câţi bani a câştigat, după cum nu ştiu dacă la bătrâneţe mai era ataşat jocurilor de noroc. Cred, însă, că a scris, în primul rând, pentru a se elibera de o povară, dar şi în virtutea acelei vocaţii scriitoriceşti de care aminteam şi care trebuia până la urmă să se manifeste sub o formă sau alta.

Cartea are și părți teribile, în care sunt descrise diverse torturi. Ați avut paragrafe pe care pur și simplu v-a fost greu să le traduceți?
Am ezitat dacă să traduc sau nu capitolul despre suplicii, care va pune la încercare, fără îndoială, sensibilitatea cititorilor. În ce mă priveşte, am fost oripilat mai mult decât de cruzimea torturilor, de extraordinara inventivitate pe care a dovedit-o specia noastră atunci când a fost vorba să provoace suferinţă. Şi inventatorii acestor suplicii nu au fost călăii, asupra cărora se revărsa oprobiul societăţii, ci persoane dintre cele mai respectabile: jurişti, legiuitori, suverani. Şi, cum de aici sunt de tras unele concluzii, m-am decis să traduc în cele din urmă şi istoria supliciilor.

Din tot ce ați citit și tradus, care sunt pedepsele care v-au terifiat?
Nu vreau să-i înfricoşez prea tare pe cititorii acestui interviu, aşa că mă limitez să spun că pedepsele erau foarte diverse, de la cele în care suferinţa fizică juca un rol secundar - afişarea la turnul infamiei şi celelalte forme de penitenţă - până la suplicii de o cruzime incredibile: trasul pe roată, sfârtecarea de viu, crucificarea, care provoca o moarte lentă şi chinuitoare prin sufocare, deoarece poziţia corpului împiedica plămânii să respire, trasul în ţeapă şi multe alte orori pe care ţi-e greu să crezi că le-a putut născoci o minte omenească.