Canada s-ar putea să fi găsit o soluție pentru războiul împotriva drogurilor

În fiecare marți după-amiază la 16:45, frații și mama lui Melody Cooper se întâlnesc ca să joace bingo la Our Lady of Sorrows, o școală catolică în estul orașului Vancouver. Cooper, 44 de ani, a zâmbit și a vorbit cu căldură despre această tradiție. Dar a adăugat că dependența ei de heroină – ceva cu care s-a luptat de 17 ani – a ținut-o prea ocupată ca să poată să li se alăture.

„Întotdeauna au mers împreună, dar nu și eu”, își amintește Cooper dintr-o cafenea din cartierul Downtown Eastside din Vancouver. „Stressul a fost o luptă continuă. Încercam mereu să fac rost de următoarea doză, mă întrebam de unde o să o obțin. Multe griji. Foarte puțin somn.”

Când fentanil-ul a ieșit în evidență ca o nouă problemă în British Columbia în 2013, acest opioid sintetic periculos a înlocuit treptat heroina pe străzile din Downtown Eastside, care sunt cunoscute ca focarul crizei opioidelor din Canada. Prin toată provincia, morțile cauzate de supradoze s-au multiplicat îngrijorător. În 2013, au fost 333 de supradoze fatale, cu 15 la sută din ele cauzate de fentanil. În 2018, au fost 1 514, iar numărul celor care erau cauzate de fentanil a crescut la 87 la sută.

Cooper admite că încă ia droguri injectabile zilnic, dar ce diferă e locul de unde și le ia. Pentru mai bine de zece ani, prima persoană cu care interacționa Cooper dimineața era un dealer. Acum e o asistentă medicală.

În septembrie 2016, Cooper a fost numită „pacientul zero” în cadrul unui program experimental inițiat de PHS Community Services Society (PHS), un ONG care administrează clădirea de adăposturi unde locuiește ea. De două ori pe zi, Cooper primește doze de hidromorfonă, un calmant eliberat doar pe rețetă, care e mai cunoscut sub numele lui de brand, Dilaudid. Hidromorfona este un opioid puternic, suficient de similar cu heroina, ca să elimine simptomele de sevraj de care se temea Cooper odinioară. Mai mult, faptul că are acces la o sursă garantat necontaminată a adus mai multă stabilitate în viața lui Cooper, suficient cât să se reconecteze cu familia și să-și ia un job cu jumătate de normă, primul din viața ei. „Mai știi și că nu o să mori de la ea”, a spus ea.

Acest program cu hidromorfonă injectabilă este organizat în principal din unul dintre spațiile de cazare ale organizației PHS, numit Hotelul Molson. La începutul anilor 1900, acest spațiu a funcționat ca bancă. Cu exteriorul de piatră și cu ornamentele grandioase care sunt specifice acelei perioade, Molson-ul aduce un aer nostalgic și elegant locației sale de la intersecția dintre Main și East Hastings, cea mai notorie piață de droguri a Canadei.

Înăuntru, parterul nu se remarcă prin nimic – nu e decorat mai deloc, iar tavanul e foarte înalt – în afară de un lucru. Un perete alb și subțire desparte spațiul în două. Cu o înălține de aproape 2, 5 metri, peretele e doar cu puțin mai scund decât tavanul. E nevoie doar de un scaun ca să poți să arunci un ochi în cealaltă parte.

De ambele părți ale peretelui, oamenii își injectează droguri. Dar în vreme ce un grup știe ce e în drogurile pe care le ia, celălalt nu știe.

Cooper face parte din primul grup și primește o doză precisă de hidromorfonă, un opioid pur, preparat farmaceutic. Membrii celuilalt grup sunt într-unul dintre centrele de prevenție a supradozelor (OPS) din Vancouver, unde oamenii aduc drogurile pe care le-au cumpărat de pe piața neagră ca să și le injecteze sub supravegherea personalului. Acești consumatori pot doar să ghicească ce substanțe își introduc în corp. În 2019, e foarte probabil să fie vorba de fentanil. Fiecare injecție e ca un joc de ruletă rusească.

„Îi aud: „Avem o supradoză! Avem o supradoză!”, spune Cooper. „Te aduce imediat înapoi în atmosfera din trecut, de pe străzi, când oamenii picau și mureau în jurul tău.”

Ca răspuns la un val deosebit de brutal de morți cauzate de fentanil, care a avut loc în Vancouver în toamna lui 2016, un grup de activiști din Downtown Eastside au înființat câteva centre de gherilă de injectare. La început, era vorba doar despre câteva corturi ridicate pe alei, unde voluntarii ofereau ace sigure și naloxonă, un drog care poate contracara supradoza. Guvernul s-a implicat și el până la urmă și, începând cu luna decembrie a acelui an, a început să ofere finanțare. Aceste locații funcționează și astăzi, iar anumite ONG-uri, precum PHS, au adăugat și ele câteva camere de injectare în diverse spații de cazare. Cea de la Hotelul Molson este una dintre cele mai aglomerate din oraș.

Într-o după-amiază înnorată din aprilie, în centrul OPS de la Molson era iureș. 11 cabine pentru injectarea drogurilor stăteau aliniate lângă pereți. Toate erau ocupate. Majoritatea consumatorilor își pregăteau calmi drogurile pentru injectare. Într-una una dintre cabine, un tânăr cânta rap în sincron cu o melodie mai lentă a lui 2Pac, care se auzea încetișor din boxe. Într-un colț, un alt tip, care tocmai fusese resuscitat dintr-o supradoză, stătea întins pe jos, cu o mască de oxigen peste gură și nas, iar un membru al personalului din centrul OPS folosea un oximetru ca să îi monitorizeze nivelurile de oxigen din sânge. În mijlocul haosului, un bărbat s-a aplecat lângă Stephanie și a ajutat-o să își facă injecția, după ce ea se chinuia să găsească o venă disponibilă.

O jumătate de oră mai târziu, pe aleea din spatele Hotelului Molson, Stephanie explica ce trebuie să faci ca să cumperi droguri la prețurile exagerate de pe piața neagră. Pentru majoritatea utilizatorilor sunt doar patru modalități să faci destui bani pentru a-ți întreține dependența de opioide: cerșetoria, furtul, distribuția de droguri sau prostituția. Le-a încercat pe toate. Fiecare din ele a fost îngrozitoare.

Stephanie a spus că nu poate să facă față monotoniei cerșitului în timp ce se confruntă și cu sevrajul. Și e prea cinstită ca să poată fura din magazine sau să spargă mașini. A încercat și prostituția, dar nu a făcut față. „Mental, asta te distruge”, a spus ea. „Era ușor să faci bani așa, dar te distruge complet. Aș vrea să fiu aceeași persoană care eram acum cinci ani, dar nu sunt, chiar și fără droguri. Te modifică definitiv.”

Mai rămâne distribuția. Stephanie a spus că aici a conștientizat cel mai acut riscurile fentanil-ului. Nu când il ia, ci când îl vinde. „Dacă am câțiva oameni care fac supradoză și mor de la ceva vândut de mine, o să mă bântuie pentru tot restul vieții”, a explicat ea.

Înapoi în Hotelul Molson, coordonatorul de locație al programului de hidromorfonă, Lindsay Kasting, stătea jos într-un mic separeu pentru asistente care e conectat la camera de injectare unde Cooper își primește drogurile eliberate pe rețetă. Ea a explicat că, după o examinare inițială și după ce sunt admiși în program, pacienții înregistrați primesc injecții de două ori pe zi, de fiecare dată o doză maximă de două sute de miligrame, deși acea cantitate nu e bătută în cuie. Când ajung la Molson, pacienții se înregistrează, primesc de la o asistentă doza specifică fiecăruia, stau la una dintre cele opt stații și apoi își injectează drogul. Rămân apoi acolo sub observație pentru o perioadă de 15 minute. Un televizor și cafeaua gratuită ajută timpul să treacă mai repede.

Majoritatea pacienților primesc și un opioid cu efect îndelungat și intensitate mică, precum Kadian (morfină orală cu eliberare lentă) sau Methadose (similar cu metadona) o dată pe zi, ceea ce asigură o stare stabilă, fără simptome de sevraj, peste noapte. Oamenii nu adorm și nu pleacă din hotel prea amețiți ca să meargă cum trebuie. Primesc doar o doză „de întreținere” și apoi își pot vedea de restul zilei.

Dar ce fel de consumator este pacientul tipic pentru acest program? „Trebuie să fi eșuat cu celelalte modele de tratament [precum metadona] de mai multe ori”, explică Kasting. „Iar dacă cineva este perceput ca având risc crescut de supradoză – cineva care are episoade frecvente de supradozaj – atunci și pe acești oameni vrem să îi introducem în program.”

Beneficiile merg dincolo de nivelul individual. „Se fură mult mai rar din magazine”, spune Kasting. „Femeile nu mai trebuie să se bazeze atât de mult pe prostituție sau să fie dependente de relații dubioase.”

Apoi mai e și efectul programului de a reduce frecvența supradozelor. De cealaltă parte a peretelui, centrul OPS Molson a fost martorul a peste 1 180 de cazuri de supradoză de când s-a deschis în septembrie 2017. Dintre acestea, 665 au necesitat și administrarea de naloxonă. Niciunul nu a fost fatal. Numărul de oameni care au murit per total la toate centrele de injectare supravegheată din Vancouver este zero. E o statistică remarcabilă. Dar în privința programului PHS de hidromorfonă, există un număr și mai impresionant: de când a fost inițializat, în septembrie 2016, nu a avut nici măcar un caz de supradoză.

„Nu e nici urmă de fentanil”, a subliniat Kasting. „Oamenii știu exact ce primesc și primesc doar doza prescrisă de medic.”

Programul de hidromorfonă al PHS a fost fondat de directorul medical al organizației, Christy Sutherland, care lucrează și ca medic în cadrul ONG-ului, după ce a fost inspirată de un studiu despre hidromorfonă și heroină pe rețetă, care a avut loc în apropiere, pe aceeași stradă. Ea a spus că aceste tratamente își ating scopul și rup cercul vicios al dependenței de droguri de stradă – fă rost de bani, injectează și repetă – ceea ce le permite pacienților să facă apoi și primii pași către țeluri mai mari, precum sobrietatea, dacă asta decid că își doresc, sau către o situație de locuire stabilă, sau orice altceva decid ei că ar fi o schimbare pozitivă.

„De fiecare dată când iei heroină, pornește un cronometru și ai la dispoziție opt ore până când trebuie să iei heroină din nou”, a spus Sutherland. Cu fentanil-ul, perioada dintre administrarea dozei și sevraj poate să fie și mai scurtă.

„Dependența de heroină e ca un job full-time la care nu s-a înscris nimeni”, adaugă ea. „Apoi, când începi tratamentul, mi se pare că în sfârșit își pot trage și ei sufletul, pentru prima dată în mulți ani. E un fel de «Bun-venit înapoi în lume. Îmi pare bine să te cunosc. Care-i planul?»”

Sutherland insistă că programul nu este atât de radical pe cât s-ar putea crede: hidromorfona este disponibilă pe scară largă în America pentru tratarea durerii, pe rețetă. Iar toate programele care folosesc agoniști ai opioidelor precum metadona sau buprenorfina sunt considerate standardul de calitate pentru tratamentul dependenței de heroină. Tot ce a făcut ea în plus la PHS, a spus Sutherland, este să prescrie hidromorfonă în alt mod decât este ea prescrisă de obicei, ca substitut de opioid pentru oamenii pentru care metadona și buprenorfina nu au funcționat.

O preconcepție comună, recunoaște Sutherland, este că cei care primesc droguri pe gratis vor lua cât de multe pot pentru cât mai mult timp. Dar ea subliniază că datele preliminare ale programului indică altceva.

„A fost una dintre grijile mele”, a spus ea. „Dar, de fapt, majoritatea pacienților nu ajung niciodată la doza maximă, iar cei mai mulți dintre ei rămân în program doar între trei și șase luni.” Apoi reușesc să elimine total dozajul cu hidromorfonă și să treacă la Kadian și metadonă.

„Odată ce îți merge bine și ai unde să stai și poate ai și un job și ai reluat legătura cu familia ta, nu-ți mai dorești să vii pentru toate injecțiile alea”, explică Sutherland.

Exact așa s-a întâmplat cu Colin, 47 de ani, un pacient al programului cu hidromorfonă care ia o formă orală a drogului: „Am vrut să scap de ace”, spune el.

Colin a explicat că a văzut moartea cu ochii de câteva ori, cu doi ani în urmă a trecut prin șase supradoze. „E înfricoșător când te trezești, după ce ai fost atât de aproape de moarte”, a spus el. „Am copii, am o familie. Nu folosesc droguri pentru că tânjesc după moarte sau pentru că vreau să mă sinucid. Așa că e foarte înfricoșător.”

Toate acestea au încetat când Colin a găsit programul de hidromorfonă de la PHS. „A trecut aproape un an și n-am mai avut nicio supradoză”, a spus el.

Mai mult, Colin a găsit și un job, chiar pe partea celalaltă a peretelui, la centrul OPS, unde a spus că a ajutat la contracararea a sute de cazuri de supradoză din camera de injecții a Hotelului Molson și de pe aleea din spatele lui. „În mod clar îmi amintește de unde am fost și unde aș putea să fiu”, a spus el.

Scott Bernstein, avocat și director de politici sociale al Coaliției pentru Politici legate de Droguri din Canada, a descris inițiativa cu hidromorfonă a hotelului Molson ca o „oază de pace”. Dar a argumentat și că această evaluare pozitivă nu face altceva decât să sublinieze cât de absurdă este existența din spatele programului.

„E ca un club exclusivist disponibil doar pentru membrii unui grup select, care nu-și mai riscă viața de fiecare dată când consumă droguri”, a spus Bernstein. „Întrebarea evidentă după aceea este: De ce nu poate toată lumea să beneficieze de aceeași siguranță?”

Sutherland este gata să admită că programul ei nu deservește pe toată lumea care ar putea benficia de pe urma lui. Ea spune că în aprilie 2019 erau 115 pacienți înscriși și că acesta este numărul maxim permis de infrastructura și fondurile pe care le au la dispoziție. E o listă de așteptare cu 45 de nume și „continuă să crească”, a adăugat ea.

„Ți se rupe sufletul când vezi că o persoană are parte de medicamente sigure pe care să și le injecteze, dar o alta nu”, s-a plâns Sutherland. „Vin înăuntru și verifică «Unde sunt pe listă? La ce număr sunt?» și nu le poți spune decât «Încearcă cât poți tu de mult să nu mori, până când te putem trece și pe tine pe tratamentul ăsta»”

În Vancouver se va mai deschide un program de substituire a opioidelor, care va distribui pastile printr-un fel de dispensar automat. Dar aceste servicii sunt distribuite pe baza unei inegalități brutale. Pentru că sunt separate de toate celelalte categorii de intervenții pentru sănătate, programele de harm-reduction rămân supuse toanelor politice, care deseori le resping înființarea cu prejudecăți de tipul „să nu fie aproape de noi”. Sunt ridicate bariere invizibile, după criterii arbitrare. Un program care salvează vieți oferit într-un cartier ar putea să nu poată fi aplicat în altul. Uneori, bariera care separă disponibilitatea e la fel de subțire ca un simplu perete.

Pentru Cooper, schimbările pe care le-a simțit după ce a intrat în programul cu hidromorfonă al PHS au fost incrementale, uneori atât de micuțe încât abia dacă-și dădea seama de ele. Însă în timp, ele au ajuns efectiv să o transforme.

În noiembrie 2016, Cooper a observat că, pentru prima dată de multă vreme, are mereu mâncare pe rafturi. „Am început să mănânc în fiecare zi”, a adăugat ea, „și să îmi revină culoarea în obraji”.

Cooper a spus că nu mai simte simptome timpurii de sevraj, de îndată ce se trezește. Anxietatea aproape constantă pe care a simțit-o timp de mulți ani a început să scadă. De curând și-a luat și un job part-time, întâmpină oamenii și servește cafea pentru ceilalți pacienți din cadrul programului Molson cu hidromorfonă. Încă o schimbare majoră a avut loc nu pentru ea, adaugă, ci pentru mama ei.

„Nu mai are insomnii din cauză că-și face griji pentru mine toată noaptea”, a explicat Cooper. „Nu se mai întreabă dacă una dintre sirenele pe care le-a auzit în noapte este pentru mine.”

De curând, Cooper a descoperit că are timp și să se vadă cu familia la seara săptămânală de joc.

„Am bani în buzunar pentru jocul de bingo săptămânal cu mama”, a spus Cooper zâmbind. „Ne întâlnim toți și urcăm dealul împreună. În fiecare marți.”

Travis Lupick este jurnalist în Vancouver și autor al Fighting for Space: How a Group of Drug Users Transformed One City's Struggle With Addiction . Îl poți urmări pe Twitter, Facebook și Instagram .

Articolul a apărut inițial pe VICE US.