Cum să vorbești cu cineva pe care-l urăști

A fost ură la prima vedere. Tipul ăsta mânca în restaurantul din aeroport, când eu și amica mea Heather am ajuns. Aparent, omul era cumnatul lui Heather și noi trebuia să luăm micul dejun împreună cu el.

O să-i spun Buff, deși nu i se potrivește. Arăta ca și cum jucase rugby în facultate, dar de atunci a deviat un pic de la regim. El era îmbrăcat într-un costum scump, accesorizat cu un Rolex și o insignă cu un candidat prezidențial pe care nu-l sufeream.

Ne-am așezat la masă și l-am întrebat cu ce se ocupă. Buff era directorul unei companii de închisori private care a făcut un profit uriaș din contracte guvernamentale pentru a reține imigranți ilegali. În timpul mesei, Buff a făcut o glumă sexistă despre femei, menționând-o pe propria soție. Asta a fost înainte să mă învețe despre politică și să-mi explice cum un președinte negru a dezbinat țara.

10 întrebări pe care ai vrut mereu să i le pui unui regizor de filme porno dubioase

Deși îmi doream să-l omor pe loc, nu am luat în calcul opțiunea asta. El era mai mare decât mine, iar Heather și securitatea aeroportului nu cred că și-ar fi dorit să-i bag Rolexul ăla pe gât până ar fi rămas fără aer. Așa că am recurs la o serie de tehnici pe care am dezvoltat-o ani la rând cu oameni mai drăguți.

Tehnici extrase din retorică, arta persuasiunii. Dacă mai mulți oameni ar practica asta, nu ar mai fi atât de mult scandal și poate am avea parte și de alegeri mai bune. Nici nu mai spun de mese tolerabile cu rude cretine.

Am organizat aceste tehnici, fix pentru astfel de ocazii, în cinci pași: Obiectiv, Public, Interes Agresiv, Empatie și Dragoste. Da, dragoste, o să vezi; o vom folosi cu vârf și îndesat.

Cea mai mare greșeală pe care o facem în orice neînțelegere e să începem să ne certăm fără un plan. Primul lucru pe care trebuie să-l faci când te confrunți cu un idiot, e să te întrebi ce vrei să obții din asta. Vrei să-l umilești pe om? Ce idee bună! Deși pe termen lung, nu e cea mai indicată. Nu cred că vrei să-l transformi într-un criminal în serie. Iar în cazul meu, eu nu aș fi vrut să creez probleme pentru prietena mea. Certurile cu dobitocii riscă victime colaterale. Deci ce fel de obiectiv să-ți setezi?

Unul ar fi o relație mai bună, dacă nu cu tipul nasol, atunci cu altcineva. În cazul meu, prietena mea Heather.

Un alt obiectiv ar fi să înveți ceva. Buff cunoștea o perspectivă a vieții, mai nasoală și posibil coruptă, dar despre care eu știam foarte puțin. În timpul mesei, i-am pus mai multe întrebări despre cum erau acele închisori și oamenii de acolo. El mi-a spus lucruri pe care nu l-ar fi zis niciodată unui jurnalist.

Un alt scop ar fi să încerci să găsești ceva, orice, în comun. Fă un joc din asta, un fel de „descoperă ceva drăguț despre tipul ăsta”. Se pare că Buff era înnebunit după copii lui, deși nu el era ținta mea adevărată. Scopul meu real era…

Gândește-te la Abraham Lincoln. Da știu, nu e persoana care-ți vine în minte atunci când vrei să strângi de gât un dobitoc. Dar asta e și ideea. Pe la sfârșitul președinției sale, oamenii spuneau că el nu a câștigat doar războiul, ci și dezbaterea. Nu te concentra pe anihilarea oponentului, fizică sau psihică, ci pe a câștiga de partea ta oamenii care ascultă.

Cum? Prin a fi persoana mai bună. Dacă cineva chiar e nesimțit, probabil că nu o să fii singurul care observă asta. Păstrează-ți decența. Atunci când Buff a început să se laude despre cât de mulți bani ies din închiderea „ilegalilor”, nu am ripostat. Am părut doar interesat și am pus întrebări. Atunci când s-a plâns de nevastă-sa surorii ei, eu i-am spus: „Și soția mea are suficiente lucruri de care să se plângă. Dar ea e o sfântă.” Heather a intervenit să confirme cât de sfântă e soția mea, în timp ce-mi arunca priviri recunoscătoare.

Însă momentul ăla de calmitate nu a durat mult. Buff părea plictisit așa că a schimbat subiectul. A început să vorbească despre alegeri, să facă comentarii rasiste la adresa lui Obama și să-l laude pe Trump pentru lucruri de care și lui Trump îi era rușine. Dacă l-am contrazis? Nu. Poate sună că am dat înapoi, dar retorica oferă o armă mult mai eficientă.

Am început să pun întrebări și să mă concentrez pe definiții, detalii și trenduri. Când Buff a spus că mexicanii nu devin cu adevărat americani, m-am uitat la el fascinat și l-am întrebat la ce se referă când spune „mexicani”. Oameni care se nasc în Mexic? A doua generație de americani-mexicani? A treia? A patra? Eu i-am spus că familia mamei mele a venit din Cuba, undeva prin 1800. Cubanezii pot deveni americani? Când Buff m-a informat că soțiile nu vor decât alocații mai mari, eu l-am întrebat ce înseamnă pentru el „alocație” și l-am întrebat dacă soția lui lucrează.

De ce să te sinchisești? Pentru că oamenii care sunt rugați să definească termenii folosiți, tind să descrie termeni mai puțin extremi. Până la urmă, Buff a recunoscut că a doua generație de mexicani din America tind să asimileze mai bine cultura și a schimbat cuvântul „alocație” cu „bugetul familiei.”

Detaliile au același efect. Buff a lăudat zidul pe care Trump îl promova în timpul campaniei. L-am întrebat cum i se pare că o să fie zidul, de unde până unde s-ar întinde și din ce ar fi făcut și cine mai exact l-ar plăti. La fel ca Trump, Buff a ajuns să transforme zidul într-un gard și a recunoscut că mexicanii nu o să plătească niciodată.

Și, într-un sfârșit, trenduri. Buff, la fel ca Trump, susținea că mexicanii dau năvală în țară. L-am întrebat câți sunt și dacă numărul e în creștere. „Lucrurile astea mi se pare derutante”, am spus eu. Deși Buff nu a mers atât de departe încât să recunoască faptul că, de fapt, există o emigrare a mexicanilor din America, el, totuși, a menționat că din ce în ce mai puțini mexicani au ajuns în închisorile lui.

Mai pe scurt, cu cât am întrebat despre mai multe definiții, detalii și trenduri, cu atât el a modificat mai mult tot ce a spus. Dar ăsta nu e singurul motiv pentru care poți folosi strategia asta. Întrebările mele l-au obosit atât de mult, încât de abia aștepta să plece. Și mi-a făcut și cinste. Aproape că am început să simt…

Retorica nu este despre tine. Dacă vrei să convingi pe oricine, trebuie să lucrezi cu convingerile și așteptările publicului. Asta nu înseamnă să simți tot ce simt ei, asta e empatie, o calitate minunată, dar inutilă din punct de vedere retoric. Simpatia înseamnă să înțelegi ce simte publicul. În cazul meu, publicul era Heather. Dar cu cât avansăm, am observat că Buff se concentra mai mult pe mine.

El nu avea de gând să izbucnească în lacrimi și să se alăture partidului ecologic, dar întrebările mele au scos la iveală că el dorea să facă ce era mai bun pentru țara lui, iar în ciuda bravurii lui macho, era un pic cam confuz în privința asta. A fost mult mai ușor să disimulez…

Ca parte din practicile mele de consultanță, eu învăț clienții cum să susțină conferințe TED sau prezentări corporatiste. Unul dintre cele mai bune sfaturi: înainte să te apuci să vorbești, repetă-ți în minte cât de mult iubești publicul. Asta funcționează și cu un adversar ostil. Imaginează-l pe nesimțit cum plânge din cauză că Leonard Cohen a murit sau cum alintă o pisicuță. Gândește la iubire pură. Aruncă cu săgeți de dragoste din priviri.

Nu mă refer chiar să încerci să iubești un dobitoc. Vorbim la nivel retoric, nu religios. În schimb, poți să te prefaci că-l iubești. Spectatorii vor crede că ești nobil sau că tu chiar ești de acord cu tipul, cel puțin până când începi să pui întrebări.

În plus, disimularea dragostei poate funcționa la fel ca întrebările: crează un fel de efect de persuasiune, ce trage adversarul un pic mai mult de partea ta. Dacă combini asta cu o simpatie retorică și conștientizarea publicului, atunci situația se mai relaxează și devine mai puțin inconfortabilă.

O să începi să arăți la fel de bine ca soția mea, care chiar e o sfântă.