Muzică

Femeile care cântă sincer despre sex sunt o binecuvântare în faţa ghiolbanilor

Există o nouă generație de chitariste care cântă despre sexualitatea feminină cu riffuri tari și versuri explicite, iar pe mine m-au sedus.
09 Noiembrie 2017, 5:00am
Fotografie de Sarah Palmer

Articolul a apărut în revista VICE și în numărul despre muzică pe 2017 al revistei Noisey . Click AICI ca să te abonezi la revista VICE.

Într-o zi la începutul lui septembrie, m-am logat pe rețelele de socializare și-am descoperit o avalanșă de share-uri la același clip scurt. În clipul cu pricina, politicianul britanic Jacob Rees-Mogg, de la Partidul Conservator, era la emisiunea de dimineață Good Morning Britain, prin care-și face reclamă Piers Morgan. În clip, Rees-Mogg elaborează asupra opoziției sale totale împotriva avortului, chiar și-n cazuri de viol. Viața, spune el, e „sacrosantă".

Citește și De ce doi bărbați au lins fundul uneia la un festival de muzică electronică

Mulți îl consideră pe Rees-Mogg un posibil candidat la conducerea Partidului Conservator și, ca atare, un potențial viitor prim-ministru al Marii Britanii. Opiniile lui despre avort sunt în directă contradicție cu cele ale unor mase uriașe de oameni pe care s-ar putea să le conducă într-o bună zi. De la tăierea finanțării pentru Planned Parenthood în SUA la vizibilitatea crescută a partidelor de dreapta, la Partidul Democratic Unionist anti-avort din Marea Britanie, se pare că suntem înconjurați din toate părțile de atacuri asupra drepturilor reproductive ale femeilor. În mediul ăsta sufocant, mi-am găsit multă alinare în muzica făcută de femei care cântă sincer despre futut – mai ales când le atârnă de gât chitare electrice ca niște mitraliere AK-47.

În iunie anul acesta, s-a întors, după o lungă așteptare, regina indie rock-ului, expertă în amestecarea genurilor, St. Vincent, o chitaristă atât de monstruos de pricepută, încât ar putea să-i bată pe mulți la cântat, cu ochii închiși. Și mai și cântă mult despre sex. În piesa „Birth in Reverse", de pe albumul ei din 2014 St. Vincent, cântă: „Ah, ce zi obișnuită / Du gunoiul, masturbează-te", pe fundalul unei linii melodice de chitară tânguitoare. Deși scenariul pe care-l expune e destul de banal – practic îmi descrie orice duminică dimineață obișnuită de-a mea – lejeritatea cu care invocă sexualitatea, și aici și pe alte piese, e frapantă. Masturbarea, în lumea lui St. Vincent, e ceva obișnut și normal și pentru că o face să sune așa în muzica ei, prezintă sexualitatea feminină într-un cadru care o face să arate ca o parte naturală din viață, mai degrabă decât ceva ce există exclusiv de ochii bărbaților.

St. Vincent mai e și fascinantă de văzut live. Am văzut-o în 2013 și în timp ce scotea riff-uri care sună imposibil din chitara ei albă și lucioasă, făcea și coregrafie: un pas agale într-o parte aici, un pocnit drăgălaș din degete dincolo. A fost îmbucurător să văd o artistă care poate să susțină în același timp că e sinceră despre sex, o chitaristă expertă și feminină, care disociază astfel instrumentul de asocierile sale macho, de dat din cap. Și, deși chitara apare un pic mai rar pe noul ei album cu tendințe pop MASSEDUCTION, muzica ei rămâne în continuare clar alimentată de sex; ascultă drama bubuitoare din „Los Ageless" și zi-mi că nu-i așa. Mai important de-atât, reapariția ei înseamnă că o militantă vocală pentru dreptul femeii de a face ce pizda ei vrea cu propriul corp a revenit în centrul atenției.

Sigur, nu-i nimic nou în imaginea chitaristei ca simbol subversiv: oare-ar fi fost pe jumătate la fel de excitant dacă Cherie Currie de la Runaways te-ar fi anunțat că îți e „ch-ch-ch-ch-ch-ch-ch-ch-cherrrrry bomb", dacă n-ar fi fost acompaniată de un solo de chitară al lui Joan Jett, care pulsează a sex? Oare caricaturizarea feminității juvenile făcută de Courtney Love, în timp ce înjură într-o rochiță murdară de fetiță, ar fi la fel de incendiară dacă veninul nu i-ar ieși și din degete, în același timp în care-i iese pe gură? E ceva evident falic în aspectul unei chitare, dar, cumva, în mâinile unei femei, masculinitatea aia e oarecum subminată. O avea formă ca de pulă, dar posibilitățile infinite ale instrumentului funcționează la fel de bine și pe post de metaforă a complexității corpului feminin, în care o abordare a plăcerii pe sistemul „merge oricum, pentru oricine" pur și simplu nu-i de-ajuns.



Cu toate astea, e important ca melomanii să vadă instrumentiste de orice fel, pentru că instituția muzicii pop spune în continuare că n-au voie să facă asta – îți dai seama de asta dacă te uiți la line-up-ul oricărui festival important și sesizezi absența crasă a femeilor și a muzicienilor non-binari, sau la recenta afirmație a lui Rick Ross, conform căreia n-a semnat niciodată un contract cu vreo artistă pentru că ar fi ajuns să vrea doar să se culce cu ea. Așadar, când o femeie pune mâna pe o chitară electrică sau pe o consolă Ableton – și se asigură că o vedem că face asta – nu doar că strivește mitul conform căruia femeile nu pot să fie muzicieni pricepuți, dar își și afirmă capacitatea de a putea face muzică așa cum vrea ea. Când genul ăsta de expresie muzicală se combină cu un conținut liric care scoate în evidență libertățile sexuale de orice fel, e magic.

O altă chitaristă care face paradă cu coada ei, ca element vizual, e rockerița alternativă TORRES. În clipurile sale noi pentru „Skim" și „Three Futures" – ambele regizate de Ashley Connor, care a mai lucrat și cu colegele fete-cu-chitare Mitski and Angel Olsen – sexul și muzica merg mână-n mână. În clipul de la „Skim" o vedem că manevrează piciorul unei femei cam cum ar face și cu o chitară. În clipul de la „Three Futures" flutură chitara pe la spate ca să n-o încurce când îi face cunnilingus unei versiuni a propriei persoane dintr-un univers alternativ. Pentru ea e destul de evident că chitara simbolizează apetitul sexual imens, în sens larg.

Dar nu trebuie să fie doar asta. Katie Ellen, o formație cu membre din New York și Philadelphia, s-a născut din cenușa defunctei formații de pop-punk Chumped și condusă tot de chitarista și vocalista Anika Pyle. Pentru Pyle, chitara e mediul conductor pentru un alt tip de autonomie sexuală. În piesa „Lucy Stone" de pe albumul Cowgirl Blues, cu care formația a debutat la începutul anului, cântă: „Păi nu vreau să fac copii cu tine / Asta-nseamnă că-s mai puțin femeie?" Iar pe „Proposal", intonează încontinuu „M-am săturat să mă fut la noi în pat". Cuvintele ei, care se-aud peste o chitară (la care, apropo, rupe), ne amintesc că atunci când ne afirmăm alegerile contează la fel de mult să exprimăm și ce vrem și ce nu vrem.

Poate să pară ciudat să ne gândim la rezistență ca la un gest atât de mic precum ciupitul unor coarde sau cântatul sincer despre sex. Dar într-o lume în care politica pare că vrea să-mi îngrădească corpul, când pot să-mi văd realitatea reflectată într-un mod care mai degrabă o omagiază decât s-o prezinte drept ceva rușinos, capăt putere și mi se pare necesar – chiar dacă e doar despre ceva ce fac într-o după-amiază gri de weekend.

Eseul ăsta face parte dintr-o serie specială pe care-am pus-o cap la cap pentru Numărul despre Muzică și care se cheamă „Meditații pe muzică: Patru scriitori descriu starea muzicii de azi".