Cum arată lumea ascunsă a închisorilor

Atunci când pășești într-o galerie de artă, mintea se cufundă într-o stare contemplativă și relaxată. Te uiți în jur și vezi cum niște pierde-vară de la periferia orașului pălăvrăgesc pe un ton scăzut. Vezi perechi de ochelari meniți să atragă atenția și paltoane lungi, realizate de designeri nemți, ale căror nume sună ca niște ghicitori. Te deschizi unor experiențe noi care îți modelează și descompun orizontul rațiunii.

În multe feluri, există o diferență mare între a intra într-o închisoare și a intra într-o galerie; de fapt, este exact opusul. În închisoare, deținuții se revoltă într-o încercare disperată de a-și păstra personalitatea. Acolo, deținuții devin numere de înregistrare sau, dacă sunt norocoși, porecle jignitoare.

Pe măsură ce mă apropiam de Penitenciarul Barwon, o închisoare de maximă securitate din Victoria, tăcerea devenea din ce în ce mai sumbră. Sirenele izbucneau pe neașteptate și se auzeau apeluri pentru deținuți de la un megafon din depărtare. Ofițerii de poliție chicoteau încruntați, și eu am fost expediat în camera de alături ca să mi se facă o percheziție corporală, pentru că scanerele „făceau figuri”.

Într-o galerie de artă, oamenii vor să fie singuri cu lucrările. Într-o închisoare, deținuții vor să fie împreună. Într-o galerie, bagajul pe care-l aduci cu tine spune ceva despre speranțele pe care le nutrești. În închisoare, trecutul tău îți dictează valoarea.

Barbara Polla este o artistă care a încercat să aducă laolaltă ambele lumi la Muzeul Tazmanian și Galeria de Artă (TMAG). După ce a lucrat pentru Parlamentul Elevețian, Barbara a fost codirector pentru Galeria Analix din Geneva și curator pentru câteva expoziții în mai multe țări din Europa.

Prin A Journey to Freedom, Barbara explorează „Arta și Libertatea”. Ea aduce laolaltă lucrări ale unor artiști contemporani naționali și internaționali, specializați pe instalații, sculpturi, imagine, fotografie și realitate virtuală, ca parte din programul Dark Mofo de la MONO. „Încarcerarea și libertatea sunt două tăișuri ale aceleiași săbii”, notează Barbara. „Orice explorare a vieții din închisoare este o călătorie înspre libertate”.

VICE a contactat deținuți și le-a trimis fotografii cu lucrările de artă care au făcut parte din expoziția Journey to Freedom, alături de o propoziție descriptivă.

Iată cum i s-a părut lui Cameron lucrarea lui Ricky Maynard, No More Than What You See, prezentată mai sus:

Frate, noi, aborigenii, suntem captivi, fie înăuntru, fie afară. Nu există cale de scăpare pentru noi, iar artistul surprinde asta în imaginile lui. Cicatricile de pe brațele și picioarele fratelui meu nu mă rănesc la fel de tare precum tatuajul ăla, „Abo”. Pentru că prezintă ce am devenit, ceva ce nu mai e al nostru, ci al lor.

Albul și negrul ne fac să ne simțim singuri. Suntem singuri, presupun, dar și închisoarea poate să fie un loc plin de culoare, dacă stai să te gândești. Există culoare în conversații, atunci când mâncăm împreună, când primești vizite de la familie sau când un frate de-al tău este repartizat în celula de lângă tine. Asta nu înseamnă că totul este bine, este mai complicat decât atât. Pe aici sunt tipi duri, dar și tineri isteți cu visuri mari și speranțe mici.

Cred că ce vreau să zic este că Ricky ne arată închisoarea așa cum ne așteptăm noi să fie. El, ca fotograf, vede, dar nu știe cum se simte închisoarea. Fotografia cu cei doi frați care se plimbă pe lângă gard se apropie de adevăr, dar nu gardul este important, ci faptul că vorbesc. Și asta este ceea ce contează aici.

Chris vorbește despre instalația lui Nicolas Daubanes, Prohibition:

Asta este o băutură interesantă, omule. Nu arată așa aici. Dar presupun că a noastră nu este o operă de artă. Nouă nu ne pasă de cum arată, vrem doar să ne îmbătăm. Vezi tu, ne îmbătăm din obișnuință, am rămas cu obiceiul ăsta. Încercăm să ne simțim liberi și să evadăm din închisoare pentru un timp.

Unii consideră îmbătatul un semn de slăbiciune. De parcă nu poți să faci față faptului că ești închis pentru că ești beat. Beția scoate la iveală adevăratele emoții ale oamenilor și sentimentele sunt puternice. Pentru că petrecem atât de mult timp ascunzându-le și încercând să defilăm prin jur ca niște nenorociți.

Mulți tipi vor să se fută și în închisoare. Nu vorbesc despre asta pentru că încearcă să pară cu toții duri. Dar tuturor le place să le fie suptă pula. Și atunci când ești beat, poți să ai conversațiile astea fără să te simți penibil sau stânjenit. Mahmurelile își urmează cursul și tu doar dai din cap înspre celula ta și atunci are loc totul. Când spui că ar trebui să pregătim un lot nou, ăsta este un cod că ar trebui să ne futem în curând. Eu îmi știu locul. Sunt în închisoare de la 20 de ani. Și este greu să discuți despre sentimente atunci când nu ești întrebat de un psiholog sau un preot.

Despre instalația lui Jean-Michel Pancin, Pink Palace:

Este diferit aici. Este fix opusul, dacă știi ce zic. Stau în celula pe care ei calcă, mă rog aici ca voi să vă uitați la ea și să vă gândiți. Încerc să evadez, doar ca să fiu târât înapoi înăuntru.

Nu simți temperatura celulei și cum variază. Este rece atunci când vrei să fie cald și cald când vrei să fie rece. Am pe cineva care stă de șase la ușă atunci când mă schimb, ca să nu dea cineva buzna peste mine și să-mi fure lucrurile. Unde este paranoia? Peste tot. Suntem excluși, dați la o parte. Părinții mei nici măcar nu mă mai sună. Soția mea s-a futut cu cel mai bun prieten al meu. Și verișorul meu mi-a spus despre asta la telefon. Așa te afundă și mai tare trecerea timpului în propria ta minte.

Apreciez că artistul vrea să-și amintească despre cei trecuți în neființă. Pentru că nimeni nu-și aduce aminte de noi atunci când suntem în viață. Pare că mă plâng, dar asta e realitatea. Mă duc la culcare și trebuie să le spun celorlalți deținuți să tacă dracului din gură pentru că plâng toată noaptea. Numele noastre sunt pe ușa celulei. Și armăsarii dau buzna peste noi și ne sparg moaca. Sângerăm în celule. Celula asta este pătată cu sângele fiecărui deținut. Și îl luăm și acasă cu noi, după ce suntem eliberați.

Atunci când te uiți la celula asta într-un muzeu, nu te gândi la noi. Pune-ți fața pe podea, dă-te cu capul de ușă și uită totul. Empatizează cu mine, experimentează ce trăiesc eu, căci așa se simte să fii aici, în închisoare.

Articolul a apărut inițial pe VICE AU.