Intelectuali din România mi-au explicat de ce iubesc manelele

Adrian Schiop, intelectual, și Dan Bursuc, cântăreț de manele Fotografie de Mircea Topoleanu

După toate episoadele isterice legate de manele, ascultate sau nu ironic, prin subsoluri sau la festivaluri celebre de film, am vrut să vorbesc cu mai mulți oameni deștepți din România să înțeleg care e relația lor cu manelele și, mai ales, cum s-a ajuns la controversa asta din societate legată de manele.

M-am orientat către intelectuali despre care știam că ascultă manele sau pe care îi bănuiam cel puțin deschiși față de fenomen. Ana-Maria Caia este scriitor, publicitar și om de media. Florin Dumitrescu, fost textier și ideolog al formației Sarmalele Reci, este publicitar și a scris despre manele în Suplimentul de Cultură. Costi Rogozanu, jurnalist și eseist, scrie în VoxPublica și este coordonator la CriticAtac.

Platformă pe care a publicat un articol emblematic despre manele de Adrian Schiop, posesorul unui doctorat pe această temă și scriitor, autorul romanului Soldații. Ferencz E Judit este jurnalist, traducător și primul intelectual de la care am auzit că ascultă manele. Last but not least, Sergiu V. Vasile, care-i jurnalist și creează pamflete la Times New Roman, desenează pentru VICE și se inspiră din manele pe Utopia Balcanică.

Înainte să îi întreb despre intelectuali și manele, am vrut să pornesc cu o imagine a ceea ce înseamnă un intelectual, dincolo de definiția DEX. Dumitrescu crede că intelectualul este cel care își folosește rațiunea pentru a discuta și a decide asupra mersului societății. Spune că intelectualul român „ar trebui să refuze tentația auto-alintului masturbator al elitismului și să se dedice, dacă se poate chiar cu spirit de sacrificiu, binelui celor mulți și dezavantajați social". Nu departe de definiția lui, Ferencz zice că intelectualul trebuie să aibă un spirit analitic, critic, combativ și să știe să abstractizeze.

Pentru Caia, un intelectual își cultivă intelectul ca să nu emită prostii, platitudini și prejudecăți, iar pentru Schiop intelectualul trebuie să fie și „informat politic". Mai simplu, intelectualul lui Vasile este un „gagiu" care și sculat din somn, ştie să spună care e capitala Azerbaidjanului.

Am vrut să văd dacă intelectualii abordați ascultă manele și de când. Am aflat că Vasile le ascultă din școala generală, din anii 2000 de când în zona bisericii Sfântu Nou din București se vindeau CD-uri cu până la o sută de manele. Tot anii 2000 i-au adus și lui Schiop primul album de manele, iar din 2003 se consideră un fan al genului. Ferencz le ascultă de la sfârșitul anilor `90. Dumitrescu a fost expus la manele, fără să știe „că le zice așa", încă din anii `80, pe vremea formațiilor Azur, Generic, Albatros și a fraților Pește, care se desprinseseră, printr-o inovație stilistică și componistică, de lăutăria clasică și pe care îi percepea ca fiind mai creativi și un pic subversivi față de folclorul marilor ansambluri. În anii `90, Florin Dumitrescu a învățat, pe muzica turcească, „să dea manele" - să danseze cu unduiri din șold și mâini.

Caia leagă consumul de manele de boxele vecinilor, scoase în stradă.

Ana-Maria Caia mai spune că vecinii ei pun manele de două ori pe săptămână, în timp ce Judit Ferencz le ascultă ocazional, pe la petreceri. Nici Florin Dumitrescu nu le ascultă prea des, fiind un consumator tipic de manele, la câte o „paranghelie". Și manelele de ascultare, dintre care unele sunt „improvizații care frizează jazzul", ajung rar la urechile lui, rămân mai degrabă un „huzur" pe care nu vreau să-l banalizeze.

Vasile ascultă manele „cât să fie la curent", pentru că de obicei sunt „nasoale", iar când apare una bună o pune la colecţie, așa cum face și cu popul de la radio.

Le-am cerut intelectualilor să îți recomande câte o manea și să ne spună ce simt când o ascultă. În urmă cu ceva ani buni, când am vorbit prima oară cu ea despre manele, Ferencz mi-a menționat „Uite mamă, vin mascații", iar piesa rămâne preferata jurnalistei.

Când o asculți, te solidarizezi cu șmecherul care le ține piept mascaților. N-ai ce să faci.

Pentru Schiop, „Am iubit o vagaboantă", în versiunea live a lui Florin Mitroi, este piesă pentru când se îmbată și vrea să se facă „muci de tristețe". Cântecul este despre „un macho care se arde cu o prostituată", însă mesajul e universal, prin sentimentele contradictorii prin care trece cel care încearcă să se detașeze de fosta iubire.

E ceva profund aici și merită să faci o analiză pe text când îți permite timpul.

Dacă Schiop are un cântec pe care îl asociază cu tristețea, Vasile are o piesă care îi amintește de vacanțe, „Samo Moi (Show ca la Paris)", a Andreei Teodorova featuring Costi Ioniță. Piesa îl duce cu gândul la o vară de la finele anilor 2000, cu stuful, țânțarii și plaja sălbatică de la Durankulak, ba chiar și „un delfin mort pe care puteai să-l împungi cu băţul".

De Bulgaria se leagă și piesa pe care ți-o recomandă Dumitrescu, a lui Azis, „hai să fie Saint Tropez, ca să îl comparăm cu versiunea lui Salam și originalul lui Panos Kiamos".

Caia îmi spune despre protomaneaua „Când ne-am cunoscut, Cristina", lansată de Azur. „Sunt versurile alea, absurde, de la refren: «Când se lasă seara peste București, / Eu mă uit la tine, dar văd că nu ești», care pe mine mă rup", spune Caia, care-și imaginează o poveste de iubire devastatoare în Bucureștiul haotic, între un golan de cartier și o fată cu părul frumos rău. Maneliștii înțeleg mai bine cum se trăiește viața, zice Caia, inspirată de manelele asta vechi, măcar „în opoziție cu toată pospăiala dance și pop".

După ce m-am zbânțuit un pic pe manelele recomandate de oamenii ăștia, am vrut să știu ce cred intelectualii despre relația societății, în general, cu manelele.

Schiop mi-a tăiat-o rapid cu un wtv (whatever) și nu mă surprinde deloc că s-a întâmplat asta.

Rogozanu m-a trimis la postarea de blog în care răspundea articolului lui Adrian Schiop din Critic Atac. „Manelele nu intră la radio public și la radio generaliste din rasism, punct", își rezumă Rogozanu opinia.

Ana-Maria Caia crede că raportarea societății la manele este „ipocrită și schizoidă" și nu înțelege de ce ne e rușine de manele, cât timp nici alte genuri nu sunt mai breze:

Mulți dintre oamenii simpli ascultă manele, astfel încât vedetele și intelectualii sunt cei care „fac tărăboi". Discuția nu este despre manele, ci despre raportarea la cultura celuilalt, mai crede Ferencz. Faptul că maneaua nu este un gen complex, nu presupune abilități intelectuale complexe pentru a fi înțeleasă și „importă elemente străine de neam și țară" este valabil și pentru muzica ușoară, în opinia ei: „Uite, mă folosesc de această ocazie să inițiez o petiție împotriva valsurilor siropoase ale lui Strauss". Pe de altă parte, îmi spune Ferencz Judit, față de anii 2000, când cereau interzicerea manelelor, acum elitele s-au mai calmat.

Într-adevăr, petrecerile cu manele la care participă intelectuali, organizate, printre alții, de Adrian Schiop, Paradaiz și Casa Jurnalistului, sau concertele de la festivaluri ca Outernational sau, anul ăsta, chiar TIFF, arată o relaxare a unei părți a elitelor față de acest gen muzical controversat.

I-am întrebat pe intelectuali dacă petrecerile astea sunt o fiță, o formă de snobism, sau reflectă ceva mai profund. Ferencz Judit crede că e la modă să fii deschis față de toți și că e vorba de hipstereală: „Ia spune, pot da și eu un pic din buric? Așa, ca la petrecere, că tot suntem între ai noștri." Adrian Schiop nu crede că e doar ceva de fiță sau ironie, oamenii au început să recunoască, în sfârșit, faptul că le plac manelele, care fac parte din peisajul psihic al copilăriei și adolescenței fiecăruia, au un „mesaj, în cel mai larg sens posibil" mai complex decât restul muzicii pop și o dimensiune underground asociată cu marginalizarea fără a fi subversivă din punct de vedere politic. Florin Dumitrescu crede că unde există snobism există mereu și ceva profund.

Dumitrescu îmi spune că el găsește cel puțin trei elemente profunde la petrecerile astea: stratul cultural oriental, dorința de emancipare a romilor, exprimate prin manele, și „dorința tinerilor intelectuali, mai mult sau mai puțin hipsteri, mai mult sau mai puțin stângiști, de a explora cultura, societatea, universul artistic și ideologic, dincolo de tabuuri, prejudecăți și sclerozări etico-estetice".

Fițele pot accelera, uneori, emanciparea, în opinia lui Costi Rogozanu, care crede că trebuie să ieși din „șmecheria asta exotică", să depășim segregarea de rasă și să vedem maneaua ca fenomen pop integrat. Faptul că, în ultimul timp, mediile intelectuale i-au „înfiat" pe maneliști, nu este, pentru Ana-Maria Caia, o soluție nici pentru ipocrizia societății și nici pentru „ușorul rasism care însoțește grimasele băieților fini la auzul manelelor".

Oricum, dincolo de intelectualii care au adoptat manelele și cei care li se opun, ele își continuă drumul victorios prin societate, așa cum concluzionează Sergiu Vasile:

„La micărie, la Gara Titan, au să pună băieţii manele indiferent că la noi în bulă câştigă snobii cărora le plac sau snobii cărora nu".