Ce-am învățat, ca româncă, după ce-am mers pe jos 500 de kilometri în Spania

Deși o viață întreagă am zis că urăsc natura (sau cel puțin nu o plac îndeajuns de mult, încât să trec peste insecte), la 29 de ani am ajuns să merg pe jos 500 de kilometri prin Spania. Și-asta fără să fiu vreo super-sportivă sau să am posibilități financiare extravagante. Am mers pe ceea ce oamenii cunosc drept „El Camino”. Unii aleg drumul ăsta ba din motive religioase, ba din durere sufletească, ba din dorința de evadare.

Eu nici acum nu mi-am răspuns la întrebarea „de ce”. Sunt multe variabile, dar așa cum zice orice pelerin care se respectă „drumul începe atunci când te oprești din mers”.

Acum câțiva ani, într-o seară, mă trezesc într-o discuție cu prietenii mei: „Ai auzit ce face? Se duce o lună, de nebun, în Spania, fără telefon, în nu știu ce pelerinaj. A luat-o razna, mă!”. A mai trecut niște vreme, m-am mai interesat despre drumul ăsta mistic și cum te plimbi de nebun sute și sute de kilometric și, spre surprinderea mea, mare iubitoare de urban, mă intriga din ce în ce mai mult.

„O lună de concediu? Cine dracului îmi da mie atâta? Plus că sunt constant falită, nu am eu bani de așa ceva”, îmi ziceam constant. N-am luat niciodată în considerare acest gând ca pe un adevăr în universul meu.

Până când, într-o zi, ca orice fata singură care se plictisește și vrea atenție, îmi amorțise degetul de la câte swipe-uri de stânga dădusem pe Tinder. Aveam să aflu însă că există și oameni interesanți pe Tinder, când am dat de cineva care chiar făcuse Camino-ul. Treaba asta făcea gândul ăla îndepărtat să pară tangibil. Din aproape în aproape, cercetările mele au continuat, am descoperit că există nu unul, nu două, ci nenumărate Camino-uri, mai lungi, mai scurte, mai grele, mai ușoare din care aș putea alege. Cum skyscanner-ul e prietenul meu, în câteva zile planificasem deja zborurile și rutele cele mai bune.

Cum știam că nu o să îmi dea nici naiba o lună concediu la muncă, am făcut în așa fel încât planurile mele să se comprime în trei săptămâni. Așa am ajuns să studiez El Camino Primitivo. Știu, numele sună cel puțin amuzant, dar de fapt explicația chiar e bună: El Camino a pornit ca (și este, în mare parte, și în ziua de astăzi) un pelerinaj. Prin secolul nouă, Alfonso al II-lea a făcut trei sute și ceva de kilometri din Oviedo, orașul pe care el tot încerca să îl ridice, până în Santiago de Compostela, unde era îngropat Apostolul Iacob. Acesta din urmă este, de fapt, Santiago - tradus așa în spaniolă, dintr-un motiv necunoscut mie.

Astfel, Camino Primitivo este primul traseu El Camino parcurs vreodată. Și asta-l face mai degrabă popular pentru oamenii 50+ și pentru cei care au mers deja pe alte camino-uri.

În general, oamenii când aud El Camino se gândesc la un drum de o mie de kilometri, numit El Camino Frances, care pornește din Franța și străbate Pirineii. Deși ar fi de vis să am un concediu de o luna, El Camino Primitivo este pentru El Camino Frances ceea ce plaja Corbu este pentru Mamaia: o variantă mai sălbatică și nepopulată.

Research-ul despre Camino-uri și decizia care (să sperăm) ți se potrivește cel mai bine este un sfert din bătălie.

Am mai găsit o prietenă nebună, care n-are teamă de bărbații care văd o normalitate în a-și scoate penisul în plină stradă, să meargă cu mine. Și-asta a fost.

Am fost de trei ori pe munte în viața mea: o dată în 2009 și de două ori în lunile de dinaintea plecării, dar pe ture ușurele. Din fericire, fondul meu semi-sportiv, de persoană care poate să ducă o clasă de cycling intensă fără să vrea să moară, m-a ajutat. Așa că pregătirea s-a axat pe lucruri mai lumești: echipamentul și bagajul.

Am abilitatea de a-mi face bagajul pentru absolut orice călătorie în mai puțin de zece minute. Dar când a venit vorba de bagajul pentru Camino am fost extra precaută. Atât de precaută, încât aveam research-ul și lista făcute la finalul lui ianuarie și eu plecam în mai.

Bagajul a constat în: două tricouri, un maiou, o geacă și o pelerină de ploaie, două perechi de colanți, o pereche de pantaloni impermeabili, bocanci, sandale de trekking, șlapi, cosmetice, pastile și diverse nimicuri. Cele mai notabile investiții financiare au intrat în: rucsac, bocanci, sandale și șosete (15 euro perechea de șosete, încă mă minunez de investiție).

Altă pregătire costisitoare, dar de nelipsit a fost terapia. Deși mergeam la terapie de ani de zile, auzindu-mi planurile, psihologa mea m-a chemat o dată la două săptămâni în cele patru luni de pregătiri, ca și cum vindecarea mea emoțională avea acum un deadline.

Între ianuarie și momentul plecării, lucrurile au mers pe fast forward. În trei minute se făcuse primăvară, aveam un gol în stomac și zborul spre Madrid se apropia din ce în ce mai rapid. Știam de-atunci: o să tragem de noi cât o să putem, pentru că nu există teamă mai mare decât de abandon.

Am ajuns în Madrid undeva în jurul orei 19.00 și legătură spre Oviedo, orașul de unde porneam, era abia la ora 23.00. După niște vin și plimbări prin oraș, am pornit la drumul de aproape șase ore cu autocarul. Am ajuns la respectabila oră de 5.30 la hotel, am tras un somn de patru ore și ne-am dus să ne facem pelerine. Ne-am dat seama rapid că nu o să mergem împreună, fiecare având un ritm complet diferit, și urma să ne vedem doar la opririle de bere și chorizo. Zis și făcut. După o primă distanță de 32 de kilometri am ajuns la primul loc de dormit.

Noaptea, pe El Camino, te adăpostești în niște locuri pe care spaniolii le numesc albergue-uri. Un fel de hostel, dar unde ai oră de culcare, pentru că se închid între 22 și 23.

Albergue-urile sunt de trei feluri: municipale, care țin de administrația locală, cumva, și le întrețin niște oameni nu foarte interesați, cu vreo 5-6 euro; donativo, întreținute de oameni realmente pasionați de asta, unde se gătesc cine la comun și plătești cât te lasă sufletul; private, alea mai fancy și curate, unde costă 10-12 euro pe seara, în cameră cu 20-30 de oameni.

Primul albergue a fost o combinație de donativo cu municipal, unde gazda ne-a întâmpinat cu brațele deschise (la propriu) țipând „cele două care lipseau”.

Prima parte din Camino Primitivo te poartă prin Asturias, regiune cunoscută pentru urcușuri și coborâșuri de vrei să-ți înjuri toată existența. Și cum stai singur ore la rând, la un moment dat chiar o faci cu voce tare. Aici intervine o zicală importantă a Camino-ului: în prima săptămână ți se obișnuiește corpul și în a doua săptămână mintea.

Faptul că ți se obișnuiește corpul cu efortul fizic pe cea mai grea porțiune din traseu nu e ce cel mai frumos lucru care ți se poate întâmpla. Termenul de piolet mi-a fost destul de străin până în acest punct, dar curând îl iubeam ca și cum viața mea ar depinde de el. Durerile de picioare care se instaurau în fiecare din primele cinci zile, recurent în jurul orei 15.00, aproape că mă făceau să plâng.

După ce corpul s-a obișnuit cu ritmul de 28-30 de kilometri pe zi, am găsit liniștea în care să îmi aud gândurile. N-a fost chiar fun. Mi-am retrăit toate frustrările, pierderile, fericirile. Pentru că trăseserăm de noi într-un mod nebunesc în primele cinci zile, ne-am trezit că suntem cu o zi înaintea programului bine întocmit și am decis să ne luăm o zi de repaus în Lugo, cel mai mare oraș din Galicia.

Aici ne-am întins până în noapte cu vin și vorbe cu noii noștri prieteni, doi domni pe la 60 de ani, unul din Berlin, altul din New York. Bărbații se cunoscuseră în urmă cu doi ani pe Camino Frances și de atunci se vizitează. Acum făceau Primitivo pe bucăți. Când mă lamentam eu că nu mai vreau să fac niciun pas, domnul din New York mi-a spus părintește:

Ziua de repaus mi-am petrecut-o în mare parte în pat, plângând. Faptul că foarte recent pierdusem o persoană importantă din viața mea, că ploua și era ceață încontinuu și că aveam în spate niște ani de depresii pe care abia îi depășisem au facilitat această descărcare. Dar a doua zi eram ca nouă.

În Camino-ul meu, a plouat și a fost ceață. Aproape constant, minus vreo trei zile. Frumusețea cea mare din Camino Primitivo este că foarte mult timp îl petreci în natură, fără să vezi picior de om, până la șase-șapte ore. Bine, la cât de densă era ceața, nici dacă erau la zece metri nu-i vedeam. Așa că m-am pierdut. Mult! Rău!

Drumul teoretic ar fi trebuit să fie de 330 de kilometri până în Santiago, iar eu pe GPS am înregistrat undeva pe la vreo 350, fără ziua de pauză și plimbările de seară din orașe. Aici am înțeles că nu degeaba drumul ăla e marcat cu săgeți galbene și scoici, trebuie doar să ai încredere în ele și să uiți că ești în anul 2018 și Google Maps îți zice că nu faci bine.

Din fericire, spaniolii din Asturias și Galicia m-au învățat ce înseamnă ospitalitatea și bunătatea: îți spuneau care traseu e mai bun, unde e mai frumos, ce albergue să alegi, mulți aveau povești cu pelerini.

Camino-urile se termină, de regulă, în Santiago, pentru că așa-i povestea. Santiago e un oraș, nu foarte mare, dar îndeajuns de aglomerat cât să îți provoace anxietate mulțimea de oameni de care dai, tu acum fiind deja obișnuit să vorbești singur, cu voce tare, în pădure.

Deși partea religioasă nu m-a încântat, cu vreo zece kilometri înainte de Santiago m-a lovit un pic de misticism, gândindu-mă la moștenirea tuturor oamenilor ce străbătuseră acest drum înaintea mea. M-am oprit alături de prietena mea la un ultim pahar de vin pe care să îl savurăm meditative. Cred însă că universul a acceptat faptul că religia nu-i de mine, că mi-a dat un semn fix la terasa aia, când un localnic s-a hotărât să ne transmită un mesaj care ar putea fi înțeles în orice limbă: omul a desenat un penis pe un șervețel și ne-a întrebat dacă ne-am dori așa ceva. În timp ce bula mea de misticism se făcuse franjuri, l-am refuzat și ne-am văzut de drum.

Pentru mine, Santiago a fost o oprire ca oricare alta, finalul cel mare fiind pe coasta Atlanticului, într-un loc numit Finisterre. A existat o perioadă când oamenii nu auziseră de Cabo da Roca, din Portugalia, și considerau că Finisterre este cel mai vestic punct al Europei și totodată „capătul lumii”.

Noi aveam de gând să ne oprim în două locuri de pe coasta de vest: Muxia și Finisterre, deși nu eram convinse că o putem face. Dar, după o ultimă zi în care am mers aproape fără oprire timp de șapte ore și 30 și ceva de kilometri, printr-o ploaie torențială care n-a stat nici măcar un minut, am ajuns la vorbele domnului din New York: chiar putem să facem orice.

Când am ajuns la finalul călătoriei, după 16 zile, mi-am dat seama că abia mă obișnuisem. Mă obișnuisem să port aceleași haine, să dorm în fiecare noapte în alt loc, într-o cameră cu alți 30-40 sau chiar o sută de străini cu sforăituri și mirosuri care mai de care, să strâng sacul de dormit și bagajul în fiecare dimineață, să fiu înconjurată de natură și tăcere, să mi-o ia mintea razna de la singurătate, dar cu dibăcie s-o aduc înapoi, să urmez săgețile galbene fără să îmi pun semne de întrebare și, mai ales, să îmi placă să fiu cu mine.

Dacă aș putea să schimb ceva în experiența asta, mi-aș mai oferi câteva zile pe coastă, astfel încât să mă reobișnuiesc, treptat, cu oamenii. Chiar nu suntem cele mai plăcute creaturi.

Înțelesesem de El Camino că-i greu fizic și psihic. Dar nu mă așteptam ca revenirea să fie în halul ăsta de grea. Am aterizat în plin White Sensation, adică de mitingul organizat de PSD, în 9 iunie. Au urmat două săptămâni în care mă trezeam în toiul nopții confuză, fără să știu unde sunt. Două luni mai târziu, încă mi-e greu să mă uit în jur și să nu fug.

• Bășicile sunt pe bune și sunt serioase, iar eu am avut șase. Să nu dea naiba să le spargi ori să le rupi c-o să-ți blestemi zilele. Cele mai de preț sfaturi: o dată la 2-3 ore oprește-te, stai cu picioarele în sus și schimbă șosetele cu unele uscate. Fără transpirație, bășicile sunt istorie.
• Bugetul mediu pe zi este de 25 de euro. Eu, cel puțin, am cheltuit banii pe cazare, mâncare și cafea. Cazarea e între 5 și 12 euro, iar un meniu de pelerin e 10 euro și-ți dă gârlă de mâncare și o sticlă de vin. Eu am cheltuit, cu tot cu avioane, cam 700 de euro.
• Cafeaua e de rahat în Spania. Mergi pe varianta de „cafe oscuro”, adica două shoturi de espresso cu lapte.
• Chorizo e peste tot și e minunat și e, în mare parte, moca. Spaniolii sunt atât de drăguți încât, în zona unde am fost, nu exista cafea sau bere care să nu vină și cu tapas moca.
• Poți să-ți faci prieteni pe drum. Până la urmă, poți să faci sex pe El Camino. Dar dacă ajungi să te simți confortabil cu companionii tăi de Camino este minunat pentru că puteți împărți cei șase euro, suma la care te duce un spălat și un uscat de haine.
• O să bei mult. Spaniolii au vin și prețuri demne de povești de dragoste: bere de 1,5 euro și vin de 1,6 euro paharul și 5 euro sticla. Trebuie să știi doar „una botella de vino tinto” și „una copa mas, por favor”.
• O să fie tare.