Așa decide un terapeut cât de mult să te laude

Într-o ședință de terapie de acum câteva luni, o prietenă pe care o voi numi Suzy a repetat un șir întreg de plângeri pe care le-a făcut iubitul ei împotriva sa în acea săptămână. „Mi-a spus că cer prea mult și sunt geloasă”, a spus ea. Ca idee, el a adăugat că nu este o comediană de stand-up talentată – și el este la rândul său comedian. Terapeuta ei a încurajat-o, spunând că cerințele iubitului ei erau nefondate.

„Dar ea e terapeuta mea”, mi-a spus Suzy mai târziu, dându-și ochii peste cap. „Crede că sunt perfectă.”

Respingerea încurajării terapeutei lui Suzy a fost dureros de privit. La început mi-am făcut griji despre relația cu partenerul ei care se transforma de la tensionată la abuzivă verbal și m-am întrebat dacă în momentele când o linișteam, nu cumva și cuvintele mele erau respinse cu tristețe. Am realizat mai încolo că nesiguranța lui Suzy era atât de formidabilă încât i-a fost imposibil să creadă că terapeuta ei ar respecta-o și aprecia-o sincer, având în vedere că e plătită să facă asta.

Dar la asta m-am gândit și eu în terapie. Cei care intră în psihanaliză caută adesea o prezență atentă, cineva care să-i ajute să-și construiască un respect de sine care să-i poarte către o viață cu conștientizare emoțională mai mare, echilibru și poate fericire.

Această grijă câteodată se manifestă în încurajări liniștitoare la adresa pacientului. Nu pot număra pe degete de câte ori în terapie mi s-a zis, într-o manieră sau alta, că totul va fi ok pentru că sunt inteligentă, muncitoare și talentată și că personalitatea mea m-a susținut prin atâtea, încât să nu mai fie loc de îndoială. Decenii de gânduri de altă natură au fost greu de dat la o parte, lucru care a însemnat că m-am gândit câteodată dacă terapeuta mea mă susține sau îmi ia partea doar fiindcă sunt singura din cameră, sunt clienta ei și că asta face parte din jobul ei.

Am făcut progrese de când am început terapia acum patru ani, simțindu-mă în general mult mai sigură pe mine, munca mea și ce am de oferit lumii. Totuși, această încredere în mine nu a crescut pur și simplu fiindcă terapeuta mea m-a bătut proverbial pe spate. Cu ghidajul ei – învățându-mă cum să stau cu emoțiile mele, bune și rele, ca să le pot procesa, de exemplu – am confruntat de asemenea aspecte neplăcute ale vieții mele și am examinat respectuos cum interacționez cu alții, cum pot să mă autosabotez și ce pași să fac ca să-mi îmbunătățesc viața. Asta nu a fost ușor.

Deci cum știu terapeuții când să-și provoace clienții versus când să-i încurajeze? Cam la fel ca-n psihanaliză, este complicat.

„Există o expresie în terapie, care se numește închiriază un prieten, spune Scott Dehorty, un lucrător social și director executiv la clinica de tratament Maryland House Detox, Delphi Behavioral Health, unde ajută indivizi în recuperare. Cu analiștii „închiriază un prieten”, continuă Dehorty, „Pur și simplu stai cu ei și discuți”. Pacienții nu intră în nimic cu valoare terapeutică, spune el, iar terapeutul este acolo ca „amic”, ca să te susțină și să te încurajeze.

Dehorty spune că există o graniță fină între practică și ceea ce se numește „terapie centrată pe client”, care conform Psychology Today, este un tip de consiliere care „se bazează mai mult pe forțele tale interioare și resurse și mai puțin pe slăbiciunile, rateurile și deficiențele tale”. Terapia centrată pe client pare să joace un fel de rol cu nuantă terapeutică a metodei „închiriază un prieten” cu analiză psihologică mai profundă în timpul ședințelor.

Dehorty spune că, adesea, dacă un pacient are un istoric de traumă, „atunci ar fi foarte terapeutic să începi să-l clădești… pentru că deja s-a bătut singur atât de mult încât nu mai are o vedere clară asupra lui.” Perspectiva propriului sine descentrat poate fi reîntărită de-a lungul anilor pentru că sunt mai receptivi la feedbackul negativ – fie real sau perceput – și resping laudele pozitive.

În scaunul terapeutului, perspectiva centrată pe client ajută la cultivarea relației cu el și la stabilirea unui confort mai mare și a încrederii în ședință, care face loc pentru explorarea schimbărilor benefice vieții.

„Am avut clienți care, la fiecare ședință, spun că mereu este o problemă cu toată lumea; lumea este împotriva lor”, spune Celeste Viciere, un clinician și terapeut cognitiv comportamental stabilit în Boston. „Am realizat că nu au fost provocați în viețile lor și au fost menajați.” Spune de asemenea că uneori oamenii care chiar au fost traumatizați în copilărie sau ca adulți „vor rămâne cu mentalitatea de victimă”. Și asta nu le oferă putere.

Odată ce s-a stabilit o conexiune între ea și un client de-a lungul timpului, bazată pe încredere și calm, Viciere se îndreaptă către „responsabilizarea clientului, într-o manieră de compasiune, grijă și provocare”.

Metodele lui Viciere au idei precum „Aud ce îmi spui”, care ar putea duce la „înțeleg că asta te deranjează foarte tare, dar cum am fi putut face lucrurile altfel?”. S-ar putea să întrebe de asemenea clientul cum crede că „a jucat un rol” în modul în care o situație de rău augur s-a perpetuat.

„Trebuie să ții cont de povestea vieții lor, orice problemă mentală, traumă, problemele sociale și de familie curente, problemele cu adicția, tot”, spune Dehorty în modalitatea sa de tratament, în special când lucrezi cu oamenii cu adicție. În timpul ăsta trebuie să țină cont de nevoile pacienților și dacă sunt sau nu „gata să se schimbe”.

Impedimentele în tratament pot apărea când cineva cu tulburare de consum de substanțe nu este total sincer și direct cu terapeutul său. Să abuzezi de droguri și alcool, este într-un fel, nesincer – o minciună la adresa propriei persoane că sunt în regulă, cel puțin pentru un timp cât sunt drogați.

„Doar fiindcă au venit la tratament, nu înseamnă că s-au schimbat ca persoană”, continuă Dehorty. „Aceste simptome există în continuare; tot ce au făcut a fost să lase băutura sau drogul.”

În interacțiunea cu un client în care există dovadă de decepție, spune Doherty că, în funcție de poziția lor în tratament, ar putea să întrebe care a fost factorul motivant din spatele minciunii. „Trebuie să ne uităm în spatele acțiunii, să ajungem la emoție”, spune el, „pentru că ea conduce.”

Relațiile abuzive au de asemenea decepție zidită în ele. „Cu toții manipulăm până la un punct la începutul unei relații”, spune Sara Stanizai, un terapeut cognitiv din Long Beach, California, care este specializată în trauma violenței domestice. La început, genul ăsta de manipulări sunt inofensive, cum ar fi să faci lucruri pe care s-ar putea să nu le vrei, dar pe care un partener nou le-ar face: să mergi cu cortul sau să pasezi telecomanda de la televizor.

Totuși, abuzatorii folosesc acel început ca să afle ce este important pentru tine pentru ca mai apoi să le folosească pentru a te controla, atenționează Stanizai. De exemplu, dacă cineva are o relație apropiată de sora lui, un partener abuziv va găsi treptat metode ca să-l împiedice să se vadă cu ea. „S-ar putea să zică Ah, te poți duce să te vezi cu sora ta, dar eu nu merg cu tine”, spune Stanzai. Înainte ca partenerul să-și dea seama, nu mai vrea să-și vadă sora nici el.

Când ai de a face cu victimele relațiilor abuzive, Stanizai are o abordare similară cu cea a lui Viciere: să le reflecte trecutul și acțiunile sale. Stanizai s-ar putea să spună unui client: „Hei, același lucru mi l-ai zis și săptămâna trecută” sau „Asta-mi sună ca relația ta trecută”. Apoi singuri își dau seama, spune Stanizai, în loc să trebuiască să le spună „Ce dracului faci cu persoana asta?”

„Le-aș face un deserviciu dacă doar i-aș lăsa să stea și să vorbească fără să le ofer modalități prin care să-și îndrepte atenția asupra soluțiilor disponibile”, spune Viciere despre clienții săi, adăugând că, ocazional, a pierdut pacienți din cauza faptului că „stilul ei nu a funcționat pentru ei pentru că voiau doar să fie ascultați”. Totuși există spațiu în terapie pentru încurajări veritabile de tipul „o să fie bine”.

„Pe cât de provocatoare sunt, pe atât sunt și de liniștitoare”, spune Viciere, în special când un pacient a avut o tulburare emoțională recentă. „Dacă este o situație recentă, nu-i provoc. Îi ascult și le validez sentimentele.”

Articolul a apărut inițial pe VICE US.