Istoria BDSM-ului e plină de naziști, sclavi și femei sexy

E un club BDSM la cateva străzi distanță de apartamentul meu din Chicago. De obicei trec pe lângă el fără să-i acord atenție, chiar dacă clientela nu se jenează deloc să-și facă apariția. Nu este neobișnuit să vezi tipi îmbrăcați precum figuranții dintr-un video bondage cum așteaptă în stația de autobuz de parcă nu e nicio problemă că au un căluș care le atârnă de încheieturi de parcă ar fi o geantă. Totul face parte din decorul unui oraș mare.

Dar de când am citit A Lover’s Pinch: A Cultural History of Sadomasochism, o nouă carte a jurnalistului Peter Tupper, am devenit foarte curios despre această comunitate. De fiecare dată când stau la stop aproape de clubul BDSM și văd un tip care zăbovește afară îmbrăcat tot în piele, vreau să-l întreb dacă știe câte din alegerile stilului său de viață se datorează unor creștini foarte perverși.

Istoria BDSM-ului a fost una cu hopuri, iar până recent niciun istoric nu a reușit să conecteze toate punctele. În mare parte fiindcă lucrurile s-au întâmplat în secret, în spatele ușilor închise (iar ocazional în pivnițe). Nu prea există dovezi publice pentru prima relație de stăpân/sclav, sau cel puțin prima „consensuală”. (Nu vei mai citi niciodată o altă carte de istorie care să conțină în cantitate așa de mare adjectivul „consensual”.)

Este un subiect dificil despre care să scrii dacă ai măcar puțină simpatie pentru BDSM-ul modern – iar Tupper, care este co-fondatorul Metro Vancouver Kink, o organizație non-profit pentru comunitatea locală de sadomasochism, clar e implicat. Pentru că originile acestui stil de viață nu sunt întotdeauna drăguțe. Au existat mulți clerici pro autoflagelare, stăpâni de sclavi și naziști perverși. Niciunul pe care l-ar ovaționa un cititor. Tupper a avut sarcina de a pune această poveste oribilă în contextul BDSM-ului modern, ca să arate ideile care au originat din niște locuri întunecate, dar au devenit mai puțin înfricoșătoare și mai consensuale de-a lungul timpului – uite iarăși cuvântul ăsta.

L-am sunat pe Tupper ca să vorbim despre binele, răul și ocazionalul dulce în lunga și ciudata istorie a sadomasochismului.

VICE: Titlul, A Lover’s Pinch, pare un pic îmblânzit având în vedere subiectul. Se întâmplă mult mai multe aici decât niște pișcături.
Da, da, știu.

Ai menționat importanța de a păstra contactul vizual în timpul fisting-ului pe prima pagină.
Sigur. Am avut multe probleme cu titlul. Când am început să lucrez la carte, se numea Beauty and Darkness. Apoi am numit-o The Marriage of Heaven and Hell. Aia era o referință William Blake.

Încă cred că Eye Contact While Fisting ar fi fost titlul potrivit.
Poate. Îmi place A Lover’s Pinch. Este un citat din Shakespeare, iar asta-i adaugă un pic de prestanță.

Ajută dacă vrei să ajungi la un public de masă.
Asta a fost provocarea. Sunt într-o poziție ciudată, la intersecția dintre două nișe, istoria și kink-ul. Vreau să ajung la oamenii care se bucură de ambele. Cineva a zis la un moment dat că cea mai simplă și mai fundamentală formă de kink este gâdilatul.

Am făcut-o cu toții.
Copiii și-o fac unul altuia tot timpul. Se simte ca fiind ceva inocent, și te face să chicotești și să sari în sus râzând. Este agresiv, dar nu chiar. Este un fel de agresivitate jucăușă. Cred că asta este o modalitate de a face oamenii care sunt vanilla să înțeleagă despre ce este vorba în kink.

Sunt mulți răufăcători în cartea ta. Ai o sarcină aproape imposibilă ca scriitor, pentru că trebuie să scrii despre ele printr-un filtru de simpatie tipic anului 2018.
La ce te referi?

Nu e ca într-o carte de istorie despre Hitler, în care suntem cu toții de acord că „Tipul ăsta a fost de-a dreptul îngrozitor”. Scrii despre istoria care ne-a adus BDSM-ul modern, ceva ce aparent crezi că este o comunitate cu un stil de viață alternativ sănătos.
Da, așa este.

Și a început cu tipi precum Marchizul de Sade, care nu a fost cel mai bun exemplu de model sexual de urmat. Nu a fost cineva care să-și întrebe partenerii: „Ești ok cu asta? Care este cuvântul tău de siguranță?”
Nu, asta nu a fost o prioritate pentru el.

Dar încă încerci să descoperi cum a pavat drumul pentru ce avea să devină BDSM-ul, care nu este nici pe departe atât de lipsit de consimțământ și scârbos.
Am încercat sa dovedesc ceva spunând că da, este ciudat, urât și inconfortabil. Dar este important să întelegi de unde vine BDSM-ul, iar originea lui nu e întotdeaună drăgută. Dacă te uiți la science fiction-ul modern, trebuie să-l iei în considerare pe HP Lovecraft, iar HP Lovecraft a fost un nebun rasist.

Cel mai nasol rasist.
Istoria BDSM-ului este plină de povești foarte urâte, precum sclavismul în America și Holocaustul, care au fost filtrate și transformate în fantezie. Știu că sunt oameni, de exemplu, în lumea kink-ului care urăsc cu desăvârșire ideea de fetișiști naziști.

Mai ales în zilele noastre. Jocul de-a naziștii e un lucru greu de tolerat.
Dar sunt oameni care spun că nu e nici mai mult nici mai puțin valid față de alte feluri de joacă. Mulți oameni nu suportă să folosească termenul de stăpân/sclav. Sau cred că toată fantezia de harem a devenit kitsch. Pot să simpatizez cu acele puncte de vedere, cu oamenii care cred că este banal sau lipsit de respect. Este o modalitate logică de a răspunde la acest tip de traumă istorică.

Ai găsit ceva când ai făcut cercetări pentru carte care să te surprindă și să te facă să gândești: „Nici nu mi-a trecut prin minte că asta ar avea vreo legătură cu cultura BDSM”?
Tot timpul. Am găsit aceste conexiuni ciudate cu Uncle Tom’s Cabin a lui Harriet Stowe la care nu mă așteptam.

Un roman anti-sclavie nu este ceva pe care cei mai mulți dintre noi să-l asocieze cu „Oh, da, multe chestii erotice acolo numai bune pentru plesnit”.
În niciun caz!

Deci ce ne scapă?
Harriet a fost foarte atentă să nu includă nimic care era teribil de lasciv. Dar când a apărut pe la mijlocul secolului al 19-lea, a devenit această forță masivă multimedia, cu toate aceste adaptări autorizate și neautorizate și cu mărfuri auxiliare. Oamenii adăugau toate lucrurile astea care nu aveau nicio legătură cu versiunea ei originală. Îl avem pe Sam Beeton, editorul britanic, care a călătorit ca să se întâlnească cu Stowe pentru drepturile de publicare ale cărții în Marea Britanie și i-a arătat niște adiții neautorizate care reprezentau o imagine mult mai sexuală pe care ea nu s-ar fi gândit să o publice în cartea ei.

Mai sexual în ce sens?
Era o ilustrație cu un bărbat afro-american care bătea o femeie prinsă-n lanțuri și cu sânii goi, în timp ce alt bărbat se uita.

Ei bine da, asta este o imagine mult mai sexuală față de ce-mi amintesc eu din Uncle Tom’s Cabin.
M-am tot lovit de genul ăsta de lucruri. Uită-te la scrierile primilor sexologi cum ar fi Freud, care vorbeau despre cum pacienții s-au inspirat din Uncle Tom’s Cabin și alte surse aboliționiste. Povești precum acestea se tot învârt în cercurile de reinterpretări si fantezii. Apoi se transformă într-un lucru care diferă foarte mult de original. E ca jocul cu telefonul fără fir în care șoptești ceva prietenului tău și odată transmis prin tot cercul, până ajunge la tine devine inteligibil.

„Ah, tratatul meu polemic despre injustiția sclavagismului a ajuns să fie acum despre cum îți place să fii legat și bătut la fund.”
Exact. Așa ajunge să fie reinterpretat. E la fel ca acele filme Ilsa din anii 70 cu Dyanne Thorne.

She Wolf of the SS!
Scopul este să fie terifiant, dar este și excitant.

Probabil cel mai mare cadou al cărții tale este că mi-a reamintit că nu m-am mai uitat la Ilsa, She Wolf of the SS de pe vremea când eram un student prăjit, și ar trebui să-l revăd.
Cu plăcere.

Este un film foarte derutant dacă-l iei într-un context mai larg decât un lungmetraj cu exploatare sexuală despre o dominatrix nazistă cu sâni mari.
Este foarte ciudat. Fac eforturi să pună această introducere de pseudo-documentar în el, și totuși devine acest lucru ridicol de exagerat. Ce e interesant e că, deși Ilsa este omorâtă la finalul fiecărui film, ea cumva tot revine în, cate erau, trei părți noi?

Da. Toate sunt excelente.
Și de fiecare dată lucrează pentru o entitate politică diferită.

Conduce un harem, un gulag și un spital de psihiatrie.
Le-ai văzut pe toate?

Încerc să fiu un jurnalist responsabil.
Este acest arhetip al femeii monstruoase, castratoare și devoratoare sexual care se poate atașa de orice sistem politic indiferent dacă are vreun sens.

Dar este nazistă.
Da.

Lucru pe care nicio persoană sănătoasă psihic nu ar trebui să-l vadă ca fiind excitant.
Circuitele fricii și ale excitației sunt extrem de interconectate. Avem acest tabu al femeii agresive sexual și dominatoare. La final, devine acest monstru care trebuie ucis ca să refacă ordinea în ierarhia genului și-n politică. Dar se tot întoarce. Revine în, câte ai zis?

Trei părți.
Bănuiesc că nu poți îngropa o dominatrix fascistă malefică.

E o poveste în cartea ta care mi-a atras atenția și nu a avut niciun fel de imagine nazistă sau aluzii la sclavie bazată pe rasă sau orice altceva care ar face dificilă găsirea sex appeal-ului în 2018. Este povestea unui bărbat și a unei femei și hornul ei foarte murdar.
Arthur Munby.

Prefă-te că nu am citit cartea. Spune-mi ce este atât de fascinant la acest tip pe nume Munby.
Munby a fost un gentleman și un poet micuț din secolul al 19-lea, care era etern fascinat de femeile muncitoare. Idealul feminin la acea vreme era ca femeia să fie delicată și să nu muncească. Dar Munby era atras de opusul ei. Voia femei care erau mari, murdare și făceau munci grele. Voia femei cu bătături. Una dintre ele a fost o femeie pe care a cunoscut-o sub numele de Hannah Cullwick. Era servitoare și genul lui perfect. Au început această relație ascunsă de stăpân-sclav.

Dar nu era practic sclava lui, nu?
Nu. Asta se întâmpla pe vremea sclavilor care trudeau în America, dar ea era doar o servitoare care-și încasa un cec. Amândoi au ținut jurnale, deci știm în detaliu gradul relației lor. A durat ani și chiar s-au căsătorit și locuit împreună, și ca stăpân și sclav și ca soț și soție. Și-au construit această lume de fantezie în privat și asta le-a oferit foarte multă plăcere.

Nici măcar nu era vorba despre interacțiunile lor fizice, nu? El se excita citind despre cum trudea ea la muncă.
Exact. Ea scria foarte detaliat despre cât de mult muncea, zile cu 16 ore de muncă, curățând hornuri și alte lucruri.

Scrisoarea cu hornul este fascinantă. Descrie cum se dezbracă înainte să se urce în horn, unde ajunge să se murdărească de cenușa moale și caldă. Să fim serioși!
Nu-i așa?

Citește asta cu un accent de Dick Van Dyke Cockney și parcă ai avea cea mai bună sau proastă scrisoare Penthouse scrisă vreodată.
Chiar așa este. Este aceeași perioadă în care unele reviste din Anglia Victoriană publicau scrisori la persoana întâi despre corsete foarte strânse și flagelare, schimb forțat de haine și alte lucruri din astea. Ăsta este începutul acelei culturi.

O parte din motivul pentru care îl iubesc atâ pe Munby este că, dincolo de perspectiva mea vanilla, toată relația de stăpân-sclav îmi pare greu de digerat.
E prea mult?

Vine la pachet cu mult bagaj cultural. Poate că e vorba doar despre cuvântul „sclav”. Mă face să mă simt inconfortabil. Dar Munby-
El e o poveste diferită.

Este ciudat de drăguț. Nu-i place pornografia, este inconfortabil cu sexualitatea deschisă. El vrea doar o femeie muncitoare a cărei muncă degradantă putea să o sexualizeze de la distanță. Așa că își găsește o tipă căreia îi place să fie admirată de la distanță pentru asta.
Este o relație fascinantă. Iar din perspectivă istorică, este un miracol că avem atâtea detalii. Munby ar fi putut să-și distrugă jurnalele. S-a gândit la asta în anumite momente de-a lungul vieții. Dar din fericire pentru noi, le-a lăsat pentru posteritate.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.