Fotograful ăsta face viața banală să pară dubioasă și interesantă

Asta e rubrica Doin' Work: Flash Interviews with Contemporary Photographers, unde menționez fotografi care mă inspiră în fiecare zi și oferă o bucată ușor digerabilă a personalității și lucrărilor.

Săptămâna asta îl avem pe Darin Mickey. El stă în New York unde predă la Centrul Internațional de Fotografie și Cooper Union. El a avut mai multe expoziții solo și de grup peste tot prin lume și s-au publicat articole despre el în New York Times Magazine și Washington Post, iar lucrările lui sunt expuse permanent în locuri precum Brooklyn Museum și Museet for Fotokunst din Danemarca. Cel mai recent album al său, Death Takes a Holiday, se centrează pe magazine vechi de viniluri din toată zona Nord-est a New York-ului.

Fotografiile lui Mickey captează lucruri normale în feluri ciudate. El spune că încearcă să observe „intens lucrurile pe care le luăm ca atare", până când vede altceva.

VICE: Unde locuiești/muncești și ce impact are asupra fotografiilor tale?
Darin Mickey: Eu sunt originar din Kansas, dar locuiesc în New York de 24 de ani. Faptul că locuiesc aici și interacționez cu oameni în mediul ăsta urban, îmi conturează perspectiva ca ființă umană. Poate nu e un lucru atât de evident în fotografiile mele, în conținut și în context. Mie îmi place să fotografiez diverse state și țări.

Când fac fotografii în New York, deseori ele nu dezvăluie un anumit simț al locului. Însă din punct de vedere financiar, New York are un impact asupra lucrărilor mele, din moment ce costurile de a trăi aici au scăpat de sub control. Nu îmi permit un spațiul de studio, așa că printez imaginile în format mai mic, decât obișnuiam înainte.

Cum ai început să lucrezi în fotografie?
În liceu îmi plăcea mult să mă dau cu skateboard-ul și să ascult punk rock. Iar fotografiile pe care le-am văzut în Thrasher și Maximumrocknroll m-au făcut să-mi doresc să văd lucrurile printr-o cameră. Și profesoara mea de fotografie avea gusturi bune. Ea aducea albume de Diane Arbus, Birney Imes, Helen Levitt. Lucrări astea aduse în izolarea relativă a orașului Kansas, mi-au deschis orizonturile.

Ce te determină să pui mâna pe aparat?
Curiozitatea, îndoiala și o continuă căutare a întrebărilor cu răspunsuri imposibile.

La ce lucrezi acum?
Am terminat recent al doilea album, Death Takes a Holiday, care se centrează pe câteva magazine mai vechi de discuri, într-un fel mai obscure, în mare din nord-estul New York-ului și comunitatea de oameni din jurul magazinelor astea. De asemenea, am mai fotografiat și în Japonia.

Soția mea e de acolo și ne ducem cât se poate de des. Călătoresc de mai bine de un deceniu, dar de abia recent am reușit să captez acolo fotografii care sunt mai profunde decât prima impresia. Eu fotografiez și lucruri care par enigmatice, care nu se conectează neapărat cu anumite proiecte. Acestea sunt puse în cutii și lăsate să fermenteze pentru nu știu cât timp, până voi putea să le percep într-o lumină mai clară.

Dacă ar trebui să explici fotografiile tale unui copil, cum le-ai descrie?
E ca atunci când te holbezi la degetul tău pentru mult timp până când arată ciudat. Când te uiți intens la lucrurile pe care le luăm ca atare și observi altceva.

Reușești să te întreții din fotografie?
În ultimii 20 de ani am fost norocos să mă pot întreține (deși câteodată cu resurse minime) din ceva conectat de fotografie. Pe la sfârșitul anilor '90 și începutul anilor 2000, am lucrat ca freelancer și imprimam analog color. Eu făceam imprimările pentru expoziții ale artiștilor pe care-i admiram, precum P.L. DiCorcia, Roni Horn, Justine Kurland și alții. Am învățat multe din faptul că a trebuit să interpretez în camera întunecată lucrările altor fotografi, examinând diverse abordări.

De asemenea, am mai făcut sesiuni editoriale pentru reviste timp de câțiva ani, lucru care mi-a plăcut. În plus, predau fotografie de prin 2001. Cursurile mă ajută să fiu atent și mă forțează să revizuiesc și cultiv perspectivele mele despre observație și viață. Cu siguranță îmi influențează și practica artistică personală. Dacă le spun studenților să facă riscuri cu lucrările lor și să învețe din eșec, îmi reamintesc să continui și eu la fel.

Arată-mi imaginea pentru care consideri că ești cel mai bine cunoscut. Ce gânduri ai despre ea?
Nu cred că am una. Dacă am, nimeni nu mi-a atras atenția. Eu cred că pot spune fără griji că niciuna dintre fotografiile mele nu sunt considerate emblematice.

Ce te frustrează în privința fotografiei?
Multe din lucrurile care mă frustrează la fotografie sunt și cele care mă atrag în mediul ăsta. Felul în care fotografia comunică informații, deseori în fragmente disjuncte, mereu mi s-a părut incredibil.

Descrie procesul tău creativ?
E destul de variat. Pot să merg pe o stradă pe care am mai fost de o sută de ori sau să mă duc într-un loc de care nu știam. Ar putea fi o întâlnire scurtă cu o persoană și să întreb dacă pot să-i fac o fotografie sau să mă întorc să o mai fotografiez de câteva ori. Totuși îmi impun să ies și să fac poze. Nu pot să stau în casă și să aștept să mă lovească inspirația. Pentru mine e atât de ușor să fiu distras de alte lucruri.

Descrie abordarea ta atunci când stabilești o relație cu un subiect.
Din nou, variază. În albumul Death Takes a Holiday, mi-a plăcut să pierd vremea prin magazine și să vorbesc cu oameni, unii din proprietarii de magazine sunt veterani care fac asta din '60 și colecționari care erau obsedați. Îmi place să pun întrebări și să ascult poveștile oamenilor. Poveștile lor mă relaxau atunci când le făceam fotografii. Cel puțin așa sper.

Ce părere ai de oceanul infinit de fotografie digitală online?
Îmi place Instagram ca loc unde să împărtășesc unele din fotografii aleatorii pe care le fac cu telefonul. E drăguț să comunici cu oameni în mici imagini care nu trebuie să fie prea gândite sau complexe. Nu vreau să pierd prea mult timp pe social media, așa că îmi limitez promovarea și timpul petrecut acolo.

Recent am scos multe lucrări de pe site-ul meu și le-am înlocuit cu link-uri spre albumele complete și proiecte muzicale. Nu-mi mai pasă să strâng cât mai multe fotografii în mediu online, doar ca să par mai prolific, în special în cazul în care stilul meu încă evoluează. Acestea fiind spuse, nu prea am o abordare față de mediul online.

Care este lucrul de care ești cel mai mândru relaționat de fotografie?
Atunci când i-am dat tatălui meu o copie cu primul meu album, Stuff I gotta Remember Not to Forget și după ce s-a uitat prin el, a spus: „Da, am înțeles acum."

Cu ce te ocupi atunci când nu faci fotografii?
Pe lângă fotografie, eu mai fac muzică. Cânt la chitară de la zece ani și încă îmi place. Sunt și într-o trupă intitulată Soft Gang. Ne-am lansat primul album în iunie anul trecut, la casa de discuri Sophomore Lounge Records, un label mic condus de artiști din Louisville.

Cum crezi că va fi fotografia viitorului?
Habar n-am și ținând cont de situația actuală, cu crepusculul ăla portocaliu deasupra Casei Albe, sunt mai interesat de viitorul omenirii decât al fotografiei.

Spune-mi trei fotografi contemporani pe care-i admiri.
Cuny Janssen, Mark Steinmetz și Motoyuki Daifu.

Cea mai importantă întrebare dintre toate: câini sau pisici?
Ambii! Ador pisica mea, dar cred că și câinii sunt grozavi. În momentul ăsta îmi plac labradorii ciocolatii. Îmi place faptul că animalele nu ai griji de bani, clasă sau politică. Poate au o perspectivă mai bună asupra lucrurilor decât noi oamenii?

Poți să vezi mai multe fotografii de Darin Mickey mai jos.