Două fotografe însărcinate au vorbit doar prin imaginile făcute cu telefonul timp de șase luni

Portretele fotografei Manjari Sharma se concentrează pe probleme de identitate, multiculturalism și mitologie personală. Artista care s-a născut și a crescut în Mumbai, India, face parte din proiectul Talking Pictures: Conversații între artiști prin camerele telefoanelor, organizat de Muzeul Metropolitan de Artă. Alături de alți 11 artiști, Sharma a avut sarcina de a invita un alt artist să aibă un dialog vizual cu ea. Sharma a ales-o pe Irina Rozovsky, care face fotografii ce transformă „peisajele externe în stări interioare”. Rozovsky s-a născut în Moscova și a crescut în Statele Unite. Mediile personale și abordările artistice diferite ale celor două femei au contribuit la o conversație vizuală surprinzătoare și frumoasă. Pentru că ambele artiste erau însărcinate în timpul executării proiectului, imaginile au legătură cu puterea de a aduce pe lume o nouă viață.

Ca să aflu mai multe despre geneza colaborării dintre ele și procesul de creație, am invitat artistele să aibă o nouă conversație, de data aceasta prin cuvinte. Iată ce au avut de zis.

Irina Rozovsky: E amuzant să te uiți la începutul conversației noastre și să detectezi temele care vor înflori mai târziu. La ce te-ai gândit la început – când ai postat prima fotografie în reacție la a mea? Aveai idee în ce direcție vrei să mergi? (Notă: Prima fotografie pe care am postat-o a fost făcută în dormitorul părinților mei. Era cu o rază de lumină circulară cu fața mea care se reflecta în centru… ca un embrion într-un ou.)

Manjari Sharma: Tare, nu știam că e în casa părinților tăi. M-am uitat la fotografia respectivă și m-am gândit imediat că e o proiecție. M-am gândit că e în sufrageria ta și m-a dus imediat gândul la un ou. Știu că m-a atras al doilea strat de lumină de deasupra oului, arăta ca o orbită și m-a făcut să mă gândesc la fluidul dintre straturi. Știam că vreau să răspund la ideea de fluid dintre straturi și așa s-a născut imaginea mea. Mi-a plăcut că în imaginea prin care am răspuns erau tot felul de reflexii luminoase care s-au concentrat pe degetul meu și au creat o lumină circulară. Nu aveam o idee predefinită spre ce ne îndreptăm, dar știam că o să discutăm despre sarcinile noastre paralele. Mi s-a părut o coincidență magică faptul că amândouă creșteam în noi o viață nouă pe parcursul proiectului. Dar nu știam ce formă vizuală o să aibă.

Spune-mi mai multe despre imaginea 11, în care ai fotografiat pe cineva care privea un apus de soare.

Rozovsky: E una dintre studentele mele din Boston într-o pauză. Acum realizez câte ferestre apar în imaginile noastre. Par să substituie lentila și să transmită o separare între lume și un refugiu interior.

Imaginea care transmite cel mai mult asta e cea cu un tors feminin nud lângă o fereastră, pe care se joacă niște umbre minunate. E o fotografie superbă. Spune-mi mai multe despre ea.

Sharma: Da. E un autoportret. Corpurile noastre trec prin niște schimbări fascinante în timpul sarcinii. Îmi amintesc că în ziua aceea m-am gândit la cum devine partea de mijloc a femeii un adăpost pentru o altă ființă. Sânii, burta, uterul, toate servesc noua viață. Decorăm trupul și îl punem pe un piedestal. Imaginea contează foarte mult în societatea noastră! Dar adevăratul scop al sânilor te lovește abia când ești însărcinată. Mă gândeam la alăptat și la schimbările continue din corpul meu. Asta am vrut să transmit prin fotografia respectivă.

La un moment dat, mi-ai trimis o fotografie cu mama ta pe bancheta din spate a unei mașini. A fost imediat după ce ți-am trimis o fotografie predominant roșie, care era un portret al fiicei mele. De ce ai ales să-mi trimiți fotografia respectivă?

Rozovsky: Înțeleg de ce ți-a dat de gândit. Am văzut în fotografia ta o atmosferă cinematografică, ca o poveste cu fantome pentru copii, așa că mi s-a părut jucăușă și inocentă, în ciuda tonului roșu. În fotografia mea, femeia e învăluită de lumina verzuie din mașină și cățelul e mai mult în lumina reflectoarelor – așadar, ambele fotografii au un personaj inocent într-o scenă întunecată.

Cum te-ai simțit să-ți fotografiezi familia pentru acest proiect, în special pe fiica ta? Ți s-a părut autobiografic? E important ca privitorul să realizeze că fata din fotografii e fiica ta? Eu tind să presupun că persoanele din fotografiile mele nu sunt identificabile.

Sharma: Proiectul n-a fost unul scurt. A durat cinci luni și s-a concentrat pe ideea de naștere, de a ilustra haosul și frumusețea unei sarcini. Cea mai bună parte a fost că singurul instrument folosit a fost camera telefonului. M-am simțit foarte confortabil să-mi fotografiez familia în timp ce se pregătea pentru primirea unui nou membru. Se văd și evenimentele formatoare, esențiale și banale care se desfășoară în lumea din jurul nostru. Cred că am vrut ca privitorul să găsească o reflexie a propriilor relații cu umanitatea în ele. Poate că nu e important să știe cine sunt personajele din imagini, dar sper să simtă cât de intime sunt aceste relații.

Rozovsky: Printre fotografii se numără și câteva de la Marșul Femeilor și de la alegeri. Două dintre acestea au fost alese să reprezinte imaginea expoziției. Să vorbim despre cum dialogul nostru a devenit politic și despre cât de greu e să-i pui piedici unei femei puternice…

Sharma: Ha, fotografia aceea e atât de meta. Îmi amintesc că mi-ai zis să fiu prudentă la Marșul Femeilor și să mă țin departe de violențe. Am văzut acolo atâtea femei de toate vârstele, fetițe, tinere, bătrâne, femei în scaune cu rotile. Atmosfera era electrică. O grămadă de femei unite împotriva bigotismului și a urii. Am simțit că pancarta respectivă era foarte potrivită. Și-am trimis-o impulsiv, iar răspunsul tău a fost superb! Mi-ai trimis o pisicuță captivă între niște picioare. Era de o spontaneitate pe care o permite doar camera telefonului. Și așa s-a ajuns ca fotografiile noastre să fie alese pentru posterul expoziției.

Rozovsky: Încă ceva… salvasem pisicuța respectivă din motorul mașinii mele în timpul unei călătorii prin Europa de Est. Picioarele sunt ale unei fete care m-a ajutat s-o scot de acolo. În timp ce plecam, am văzut cum pisicuța se îndrepta spre altă mașină, probabil tot ca să se bage în motor. Revenind la conversația noastră, mi-a plăcut să răspund cu o pisică-animal la metafora ta de pe pancartă. Îmi plac tocurile sexi și forma triunghiulară cu care încadrează pisica. E o fotografie provocatoare, dar inocentă, și m-a dus cu gândul la lupta pentru putere la care făcea aluzie fotografia ta.

Sharma: Să vorbim despre o serie de patru imagini care îmi plac foarte mult, care începe cu fotografia ta cu ochiul din oglindă și picătura roșie și se încheie cu picioarele acelea în apă. Aș vrea să știu și cum ți s-au părut răspunsurile mele.

Rozovsky: În momentul acela, ajunsesem deja la o parte viscerală a conversației în care totul avea legătură cu nașterea. Am făcut fotografia cu oglinda în mână la scurt timp după ce m-am întors acasă de la spital. Mă simțeam profund schimbată, în agonie fizică. Lăsam în urma mea stropi de sânge când mergeam. În oglindă, văd dublu, ca și cum am fost multiplicată, iar stropul de sânge e ca o lacrimă. Apoi tu ai luat ecoul verde-roșu-galben din fotografia mea și l-ai reprodus în imprimeul floral al perdelelor. Și se vedea burta, dar era ascunsă încă. Apoi fotografia mea cu fructele pe jumătate mâncate pe patul de hotel. Transmitea o atmosferă de spital. Picioarele de copil din apă fac referire la fluidul amniotic, la fetus. Mi se pare că seria asta are ceva secret, ascuns, care rămâne nespus.

Cum te-ai simțit când te-ai fotografiat în proiectul acesta? Nu cred că am mai văzut la tine autoportrete. Poți să-mi povestești despre cel în care o ții în brațe pe fiica ta nou-născută?

Sharma: Mi-a fost frică, m-am simțit expusă. Proiectul ne-a deschis spre vulnerabilitate, iar camera telefonului e un instrument perfect pentru autoportrete. Mi s-a părut fascinant cum se transformă corpul în timpul nașterii, cum formele devin primordiale, cum se formează identitatea unei vieți noi.

Fotografia de care spui surprinde o emoție intensă. E o imagine a unui moment turbulent. În loc să fotografiez, în această imagine sunt eu subiectul, iar asta e diferit față de atunci când controlezi camera. Mi s-a părut potrivită pentru încheierea conversației pentru că, după naștere, începea un capitol nou. Proiectul pentru muzeu și nașterea acestei fetițe au fost ca niște gemeni uniți de destin. Tensiunea care crește pe parcursul sarcinii ajunge în punctul culminant când copilul iese din corpul tău și îți e predat în brațe. Nora nu are mai mult de șase secunde în fotografia respectivă și mă bucur că am păstrat acest moment cu ea.

Când mă uit la setul final de imagini, retrăiesc aventura prin care am trecut amândouă. Poți să-mi spui care a fost schimbul tău preferat de fotografii în această conversație?

Rozovsky: Cred că am avut un moment intens în ultima treime a conversației, pe măsură ce urma să naștem. Fotografiile au început să curgă atât de natural, iar procesul vizual m-a încântat maxim. Amândouă eram blocate în casă, disperate să terminăm odată sarcina asta și să aducem bebelușii pe lume, iar fotografiile au fost un mod de comunicare și de îmblânzire a așteptării.

Care e setul tău preferat de fotografii?

Sharma: Mi-e greu să aleg unul, dar pot spune că m-au bucurat enorm seturile de câte două. Cele în care ne simțeam foarte departe una de alta, dar unite pe același plan și simțindu-ne pulsul una alteia:

Articolul a apărut inițial pe VICE US.