Mă simt vinovat că am supraviețuit unei tentative de sinucidere

N-ar trebui să-ți spun asta, dar, o dată, am încercat să mă sinucid. Am supraviețuit, evident.

N-ar trebui să-ți spun nici asta, dar mă simt vinovat și pentru că am încercat, și pentru că am supraviețuit.

Doctorii numesc acest paradox „vinovăția supraviețuitorului” – vinovăția pe care o simte o persoană din cauză că a supraviețuit într-o situație din care multe persoane nu scapă. Li se întâmplă adesea soldaților care revin de pe front și persoanelor care au supraviețuit unor epidemii. Vinovăția supraviețuitorului avea propria definiție în Manualul de Diagnosticare a Bolilor Psihice, deși între timp a fost reclasificată drept un simptom al sindromului de stres post-traumatic.

Majoritatea studiilor despre vinovăția supraviețuitorului în urma unor tentative de sinucidere se concentrează pe efectele pe care aceasta le are asupra familiilor persoanei sinucigașe. De exemplu, într-un studiu din revista Suicide and Life-Threatening Behavior, cercetătorii au descoperit că durerea pe care o simt persoanele care au pierdut pe cineva în urma sinuciderii e diferită de cea pe care o simt oamenii care au pierdut pe cineva din cauze naturale. Membrii familiei și prietenii simt rușine și rămân bântuiți de întrebarea „de ce”, care nu îi chinuie pe cei care au pierdut pe cineva din cauza unui infarct sau a altor cauze evidente.

Dar există foarte puține cercetări despre cum afectează o tentativă de sinucidere psihicul persoanei cu tendințe sinucigașe. „Cei care au supraviețuit unei tentative de sinucidere sunt stigmatizați și rușinați”, a zis Michael Nadorff, director al Laboratorului de Somn, Sinucidere și Îmbătrânire de la Universitatea din Mississippi. „În ultima jumătate de deceniu au început să apară tot mai multe cercetări și despre supraviețuitorii acestor experiențe.”

Spre deosebire de Nardoff, eu nu am multe informații clinice, dar experiența mea personală. Pe 2 martie 2015, am ales să-mi pun capăt zilelor. Am sunat un prieten să-mi iau rămas bun, iar el a sunat la poliție. A venit poliția și m-a luat cu o ambulanță. Îmi amintesc următoarele ore ca prin ceață.

A doua zi dimineață, când m-am trezit, mi-a luat ceva să-mi amintesc unde sunt. Mă simțeam ca un idiot – nici măcar să mă sinucid nu fusesem în stare. Apoi m-am simțit din nou ca un idiot pentru că i-am făcut pe ai mei să sufere.

Dar ăsta a fost doar începutul vinovăției mele. Când mi-au dat jos bandajele de pe încheieturile mâinilor, mi-am dat seama cât de aproape fusesem de moarte. Rănile erau adânci. La fel și instrospecția care a urmat.

După o zi, am fost transferat la secția de psihiatrie. Nu pot da multe detalii despre ce s-a întâmplat acolo. Dar toată perioada aia m-am simțit apăsat de vinovăție ca de o piatră de moară. De câte ori venea cineva în vizită, începeam dialogul cu „Îmi pare rău”. Toți îmi spuneau să nu-mi mai pară rău. Mă întrebau dacă sunt ok. Mi-au adus mâncare, filme, cărți, îmbrățișări, zâmbete.

La a doua aniversare – poți să-i zici „aniversare”? – a tentativei mele de sinucidere, am stat treaz să aștept miezul nopții. Le-am dat mesaje câtorva prieteni, mi-am cerut iertare că i-am trezit în noaptea respectivă și au fost nevoiți să vină la spital. Câteva luni mai târziu, m-am mutat înapoi în orașul natal și m-am izolat. Am început un program de spitalizare parțială și un curs de fotografie.

Doar persoanele apropiate știau ce s-a întâmplat. În săptămânile care au urmat, am simțit o nevoie profundă să mă fac auzit și înțeles. Tânjeam la validare din partea persoanelor care erau prea departe de mine să mă îmbrățișeze.

N-am scăpat niciodată de nevoia de a-mi cere scuze: am ajuns să-mi cer scuze că-mi ceream prea des scuze. „Viața emoțională și sentimentul de apartenență la lume pentru supraviețuitorii unei sinucideri depinde de validarea externă”, mi-a zis Paul Hokemeyer, un terapeut de familie din New York. „Din păcate, validările nu le sunt niciodată suficiente.”

Vinovăția ajunge la un nivel sinistru. Simți mereu nevoia de consolare din partea celorlalți și, în același timp, te simți vinovat și pentru asta. Mi-am recâștigat dorința de a trăi datorită prietenilor, familiei și medicamentelor. Treptat, am început să lucrez și să călătoresc. Să mă bucur de plăcerile mărunte precum arome, filme, jocuri, cărți, ieșiri în oraș. În unele zile am impresia că până și cea mai mică briză mă poate arunca în abis, dar în altele mă simt sigur pe mine.

Luna viitoare se vor împlini trei ani de la tentativă. Nu știu cum voi sărbători – pare puțin morbid și pervers. Nu vreau să-mi bat joc de o problemă serioasă care va continua să mă afecteze pentru tot restul zilelor. Sunt zile în care îmi doresc să nu fi scăpat cu viață. Știu că n-o să scap niciodată de tulburarea bipolară și de vinovăție și că o să am mereu o vagă dorință de moarte, în ciuda terapiei.

Am trăit mai mult decât îmi spune creierul meu că ar fi trebuit. Uneori plâng când mă gândesc la mamele oamenilor care chiar au reușit să se sinucidă. Va trebui să-mi petrec restul vieții încercând să accept ideea că eu n-am reușit. Și le rămân îndatorat oamenilor care m-au îngrijit și au avut grijă să mă însănătoșesc.

Când oamenii mă întreabă cum te simți după așa ceva, le spun că e ca și cum ai scăpa din mână o farfurie. Știi că ai făcut o greșeală în momentul în care se întâmplă. Poate că îngheți înainte să poți estima daunele. Poate că te uiți unde-o fi lipiciul, să lipești la loc farfuria. Dar unele bucăți nu se potrivesc. Altele sunt distruse complet. Cu răbdare, în timp, poți s-o faci din nou funcțională. Nu va fi niciodată la fel, dar asta e.