De ce e o prostie să te îndopi cu mâncare până ți-e rău ca să faci mușchi

Articolul a apărut inițial pe Tonic.

Prima regulă atunci când vrei să te îngrași intenționat e că nimeni nu vrea să audă cât de greu e pentru tine să faci asta.

Totuși, când am decis să mă îngraș, nimeni nu m-a avertizat că va fi atât de greu. Industria de sănătate se concentrează în general pe slăbit. Din moment ce doi din trei americani sunt obezi sau supraponderali, mi se pare normal, dar atunci când vrei să îți mărești masa musculară, cele câteva articole care te-ar ajuta să obții asta fac experiența să pară foarte distractivă. Într-un sfârșit, o să ajungi să mănânci atât de mult, încât o să simți că-ți va exploda stomacul! Sună fantastic, nu? Nu o să-ți mai fie foame vreodată!

Nu m-ași fi gândit vreodată că experiența de a încerca să mă întremez va fi printre cele mai mizerabile din viața mea. Dar am învățat o grămadă.

E ciudat să numeri calorii, dar în universul fitness-ului e dubios dacă nu ai măcar o idee de câte calorii mănânci și cât la sută e proteină. Cred că e așa, deoarece lumea forței fizice se rezumă la obiective, iar obiectivele se ating în pași.

Indiferent de scopul tău, forță, masă musculară sau slăbit, primul pas e să mănânci fix cât îți trebuie. Aș putea spune că asta e o abordare a sănătății diferită de cea a majorității, care tinde să se concentreze pe sală, pe un număr de ședințe săptămânale și un regim alimentar „sănătos”, în comparație cu cântărirea proporțiilor și contorizarea efortului fizic. Din propria experiență, o persoană obișnuită percepe măsurile „extreme” ca numărarea caloriilor drept o sursă de stres, în comparație cu ameliorarea sănătății ca o activitate relaxantă.

Eu mereu am fost în tabăra „exerciții regulate și mese copioase”. Dar am vrut să fac ceva mai mult. La BarBend, mereu scriu despre oameni musculoși, puternici, care bat recorduri mondiale, iar deși mă descurc cu regimul de mâncare sănătoasă și tras de fiare, nu prea se vedeau rezultate palpabile, mai ales pe cântar. La sală contorizam greutățile, dar când mă blocam preferam să schimb exercițiul. Până la urmă, eu nu-mi doream ca mersul la sală, o activitate care-mi făcea plăcere, să devină o sursă de frustrare.

Însă îmi doream să ajung ca regii Fit-stagram, pe care-i studiam. Am decis să urmez o abordare mai concretă asupra corpului meu: să pun vreo cinci kilograme de masă musculară și să ajung la greutatea corporală magică de 90 de kilograme. Sună distractiv, nu? La început mi-a cam plăcut să contorizez caloriile: era ca un joc. În fiecare zi aveam o țintă și dacă nu ajungeam la numărul ăla, nu era mare scofală. A doua zi o luam de la capăt.

Însă când nu am reușit să pun în greutate, am mărit consumul caloric la 3 500, apoi 4 000, iar lucrurile au luat o întorsătură greșită.

La trei mii de calorii, aproape mi-a plăcut: practic însemna mese mai mari. Dar odată cu mesele mai mari și mai dese, și o țintă de patru mii de calorii, scopul ăsta a căpătat o forță omniprezentă. Eram mereu plin și într-o stare constantă de digestie. Primul lucru la care mă gândeam dimineața era cum naiba să ajung la numărul ăla.

Eu consider că ar trebui să mănânci majoritatea caloriilor după ce faci efort fizic (sau după încerci, cel puțin), așa că eu stăteam până noaptea târziu, doar ca să bag și mai multă mâncare în mine. Mă surprindeam cum mă holbam la orezul cu fasole și kale #postworkoutcarbz, deși nu-mi doream să mănânc, dar știam că „trebuie”. Unul dintre motivele pentru care am devenit pasionat de sănătate este pentru că mi-a oferit un control asupra corpului meu. Atunci când mă îndopam forțat, plin de resentimente, mă simțeam ca și cum corpul mă controla pe mine.

Un alt lucru care mi-a îngreunat misiunea era conștientizarea că, într-o lume a atleților giganți, industria în care eu lucram, chiar și ca scriitor de pe margine, patru mii de calorii nu era mare lucru. Nu mă comparam cu Hafthor Bjornsson, care băga zece mii de calorii la ordinea zilei, sau Brian Shaw, cu 12 mii de calorii, dar există scoruri de culturiști și haltorefili, care sunt cam de statura mea, un metru optzeci și 90 de kilograme, care bagă zilnic mai bine de cinci mii de calorii.

Patru mii e o cantitate neglijabilă. Dacă nici eu nu puteam să duc atât, atunci ce fel de molâu eram? Ce e neregulă cu mine dacă nu pot consuma nici măcar atât? Asta a mai adăugat un strat de inadaptare la toată povestea și eu care credeam că sunt un mezomorf! Ce fel de mezomorf se chinuie să pună masă musculară?

În aparență, nimeni din industrie nu părea să se chinuie cu atingerea unui consum suficient. Ba mai mult, ei păreau că adoră cantitatea enormă de energie calorică necesară pentru funcțiile zilnice ale mușchilor. Acești atleți sunt genul care înfulecă burritos uriași pe Instagram, bucurându-se de privilegiul metabolic, această abilitate rară de a mânca cât poftesc și de a pune masă musculară. Asta e cel mai tare lucru la trasul de fiare, se spune. Nimeni nu considera scopul ăsta zilnic o povară. Și mai multă nesiguranță pentru mine.

Eu puteam să mănânc patru mii de calorii doar câteva zile la rând, după care mă îmbolnăveam de la supra-saturație și gândul constant despre mâncare= așa că o lăsam mai moale. Îmi spuneam că aș putea să mănânc doar trei mii în ziua respectivă, dar când mâncam mai puțin decât „necesarul” mușchilor, mă simțeam irascibil și lipsit de vlagă. Plus, asta însemna și că trebuia să recuperez a doua zi, iar dacă eșuam din nou, deficitul se mărea, kilogramele scădeau și mă simțeam ca un ratat desăvârșit. Și mai multă nesiguranță.

Punctul culminant a fost într-o duminică superbă, când am mers cu prietena mea la un festival de sosuri picante de la Grădina Botanică din Brooklyn. Am explorat parcul, am mâncat un pic de chilli, ne-am uitat la fluturi, dar mintea mea era tot în stomac.

Vezi și:

Mi-am dat seama cu groază că se făcuse două după-amiaza, apoi trei, apoi patru și eu mâncasem doar un castronel de chili și un hot dog. Nu mai mult de cinci sute de calorii. În seara aia, urma să mâncăm în oraș, ceea ce însemna că nu puteam să controlez consumul macro. Cum puteam eu să bag 3 500 de calorii înainte de culcare? Soarele cobora și eu mai aveam mii de calorii de ingerat. Cu siguranță nu mâncasem suficient sâmbătă, așa că trebuia să ajung la patru mii de calorii, probabil cel puțin 4 500, ca să suplinesc pentru eșecul de ziua anterioară. Nu aveam cum să ajung acolo.

Parcă îi vedeam pe atleții de pe Instagram, pe care nu i-am cunoscut vreodată, cum fac mișto de mine. Scriitorul slăbănog ratează din nou.

Am avut o reacție fizică de la gândurile mele: pieptul era fierbinte, pulsul accelerat, iar lipsa mea de disciplină mă umilea din nou. Deja știam că drumul ăsta ar fi agravat situația mea, și aș fi dezvoltat probleme mai serioase, de alimentație. Am rude apropiate care au fost diagnosticate cu tulburări alimentare, care aparent amplifică riscul meu de a dezvolta una. Nu pot spune că asta a fost destinația mea inevitabilă, dar am simțit că era momentul să iau măsuri, pentru orice eventualitate. Am decis să nu-mi mai pese. Apoi am mâncat niște pizza picantă.

Nu am de gând să banalizez experiența persoanelor cu tulburări alimentare adevărate, prin a spune că am fost aproape de ortorexie sau altă tulburare super modernă, legate de fitness. (Dacă aș fi suferit pe bune, ar fi fost de o mie de ori mai dificil să închei regimul atunci când s-a dovedit problematic). Deși sunt un tip cam obsesiv, am putut să-mi dau seama că exagerasem. Ce încercam să fac? Cum s-ar fi îmbunătățit viața mea dacă aș fi reușit să pun masa musculară și să ridic peste două sute de kilograme?

Eu nu sunt un atlet. Cariera mea nu depinde de proporțiile corporale. Obsesia asta mă distrugea psihic și chinul nu merita costul impus asupra vieții sociale și a sănătății mintale.

Ce-am învățat din experiența asta? Sigur e și o morală, nu? Tot ce pot spune e cât de ușor poate fi să-ți legi valoarea de aspectul fizic. Nu e nimic nou, dar din perspectiva unei persoane care lucrează în media despre fitness și sănătate de mai bine de un deceniu, dacă ai citit până aici, atunci probabil te regăsești în descriere. E ușor să crezi că nu poți pierde controlul.

Știam că sănătatea și condiția fizică sunt lucruri menite să-ți îmbunătățească viața, dar am pierdut asta pe drum. Singurul sfat pe care aș putea să-l dau mai departe ar fi: indiferent de cât timp ții regim sau faci exerciții, fii mereu conștient că fitness-ul și sănătatea, dacă sunt abordate cum trebuie, ar trebui să-ți facă viața mai tare. Dacă nu e așa, atunci e cazul să pui la îndoială regimul.