Publicitate
High hui

Cum este în Costa Rica, raiul românilor care-și așteaptă condamnarea la închisoare

Aici vin americani, canadieni, columbieni și europeni să se opereze.

de Raluca Feher
19 Februarie 2018, 11:45am

Fotografie via Pixabay

Elena Udrea s-a mutat în Costa Rica. Tot din Costa Rica dă acum interviuri pentru Antena 3, despre gemenii pe care-i va naște. În Costa Rica a fugit și prietena Elenei Udrea, Alina Bica, fosta șefă a parchetului antimafie, trimisă și ea în judecată pentru un abuz în serviciu într-un dosar cu zeci de milioane de euro prejudiciu.

Și cele două prietene nu sunt singurele care au prins deodată drag de această țară din America Centrală. Unul din partenerii lui Liviu Dragnea, în Costa Rica, își pitise o parte din afaceri.

Ce-au găsit toți oamenii ăștia, aflați într-un fel sau altul în apropierea pușcăriei, într-o țară turistică, aflată la celălalt capăt al lumii?

Fotografie despre Trish Hartmann via Flickr

O țară care nu mai are armată

Am fost acolo în decembrie 2010, în plin sezon ploios și criză economică, cu o zi întârziere, bagaje rătăcite și o noapte pierdută în Panama.

Taximetriștii de la aeroportul din San Jose aveau uniforme imitând ordinea marțială, aeroportul era și el o cazemată greu de penetrat, altfel spus, odată ieșit, trebuia să treci prin catralioane de filtre ca să te întorci să cumperi o cartelă de mobil sau să-ți scoți bani de la un ATM.

Ciudată dragoste pentru militărie la o țară care a renunțat din 1948 la armată.

Da. Costa Rica este țara central americană care, înspăimântată de epidemia de junte și generali dictatori din regiune, a abolit armata. Președintele Figueres, considerat cea mai importantă personalitate istorică a statului, a luat această decizie impresionat de cartea scriitorului SF H.G. Wells, Outline of History.

„The future of mankind cannot include armed forces. Police, yes, because people are imperfect.", a spus Figueres.

De atunci, Costa Rica nu are soldați și menține liniștea publică prin 7 500 de polițiști la o populație de peste 4 milioane de cetățeni.

Ceea ce nu înseamnă că e o țară blândă și lipsită de criminalitate. Sunt arme în Costa Rica. Sunt scoase din sertare în preajma Crăciunului când tâlharii pornesc la prădat, știind că e sezonul când muncitorul costarican primește al 13-lea salariu.

Obligatoriu.

Dacă nu ofereau al 13-lea salariu, companiile își pierdeau licența de funcționare pe teritoriul republicii. Așa mi-a spus un nene care stătea în fața mea la coadă la bancomat. Peste tot erau afișe și abțibilduri care îți cereau să fii vigilent că sunt hoți, să protejezi pinul, viața și mustața.

De fericire că e Crăciunul și a luat purcoiul de bani, chiar dacă plouă de rupe și râurile au crescut câte doi metri, costaricanul descarcă pușca în aer, glonțul găurind nu de puține ori acoperișul din tablă prin care astfel, ploaia curge pe gresia din bucătărie.

„Pura Vida!!!”, ăsta e salutul costarican.

Pura Vida își spun oamenii în piața din Alajuella unde între mormane de chinezării monstruoase sunt pulperii, localuri populare, pline ochi de popor. Pulperia de la „pulpo”, „pulpo” înseamnă caracatiță în spaniolă, n-are nicio treabă mâncarea cu cefalopodul.

Se cheamă așa pentru că e ieftin și poporul bagă în el ca spartul, de parcă ar avea mai multe mâini. Servesc femei cu fețe de temniceri, eficiente și nemiloase. Pe mese sunt borcane cu murături și ardei iuți și sticluțe cu tabasco.

Poporul se bate pe burgeri slinoși și pe lozurile Gorda-grăsana-care ar putea să le aducă un premiu de 600 mii de dolari.

Vă place Costa Rica?

„Vă place Costa Rica?”Toată lumea e disperată să îți placă țara. 20% din venituri vin din turism, normal că numai la asta se gândesc. Mai ales când SUA sunt lovite în moalele capului de criză și numărul celor care călătoresc a scăzut dramatic.

Coasta caraibiană e părăsită. Localurile sunt goale, hotelurile închise. O tonă de vilișoare sunt scoase la vânzare. Resorturile sunt pustii, taximetriștii șomează. În Puerto Viejo, magazinul de băuturi e păzit de un ins înarmat cu o pușcă. Spune că nu se mai poate, a crescut traficul de droguri în zonă și magazinul de băuturi e o țintă predilectă, căci aici sunt mereu bani.

Bob Marley urlă din barurile în care cete de câte opt-zece olandeze venite în Caraibe să facă turism sexual, beau și așteaptă să vină băieții.

Din ce trăiesc oamenii ăștia atunci când nu este turism, așa cum este acest decembrie 2010?

Proprietara italiancă a restaurantului Ami Modo ridică din umeri.

Spune: oamenii în țările calde tind să fie leneși. Nu fac nimic, vând pământul și așteaptă să trăiască din banii de pe el, fumând maricica.

Cine crește iarba? De unde aveți droguri?

Nicaraguanii. Ei sunt dracul. Sunt 400 mii de nicaraguani în Costa Rica, refugiați economic. Se spune că sunt atât de sărmani la ei acasă încât au mâncat toată populația de leneși (mamiferele, nu oamenii).

Au mâncat lamantini, au mâncat broaște țestoase, au curățat fauna țării. Ăștia care muncesc în Costa Rica trimit banii acasă, nu contribuie la comerț, nu consumă nimic, sunt niște paraziți pe care ticoșii nu îi suportă dar nu au ce să facă, nu au armată.

În 1955, Nicaragua a încercat să ocupe Costa Rica. Atunci unchiuleții mai mari au intervenit și au rezolvat criza.

Cine sunt unchiuleții?

SUA, Canada, Chile și Columbia. Ei patronează pacea costaricană.

Șoselele sunt praf, camioane cu banane își târăsc încărcăturile gigant. Ghidul Juan spune: suntem o țară care protejează resursele naturale așa că protejăm și ne bucurăm când vedem găuri în asfalt. El e primul care îmi povestește despre criza de credibilitate prin care trece lumea politică din Costa Rica.

Fotografie via Pixabay

Președintele care a luat mită jumătate de milion de dolari

După alegerea lui Jose Figueres în 1948 și reformele extraordinare introduse de acesta: abolirea armatei, vot pentru femei, naționalizarea băncilor, interzicerea partidului comunist, educație universală, cetățenie pentru copiii imigranților negri, un adevărat cult al președintelui a fost stabilit în țară.

Președinții erau figuri luminate, demne și respectate și atunci când primele scandaluri de corupție au izbucnit în 2006, întreg castelul de cărți s-a prăbușit, scoțând poporul în stradă.

Primul cap care a căzut a fost al președintelui Rafael Ángel Calderón care a luat jumătate de milion de dolari mită de la o companie de material medical. Numai două săptămâni mai târziu, președinții Miguel Ángel Rodríguez și José Maria Figueres au fost acuzați că au luat sute de mii de dolari de la Alcatel în schimbul acordării unui contract de construcție de rețele de comunicații mobile.

Supărați că și-au ales niște lupi să păzească stâna, costaricanii au ieșit în stradă, protestând împotriva președintelui în funcție, Abel Pacheco. Și ce să vezi, și acesta avea niște bube la finanțele din campania electorală.

Calderon și Rodriguez sunt în arest la domiciliu, a zis ghidul Juan și mie nu mi-a venit să cred că este posibil așa ceva, să nu uităm că vorbim despre anul 2010.

Ești mulțumit că sunt judecați și vor face pușcărie?

Da.

Costaricanii sunt săraci, dar mândri. Îngrozită de migrația din nefuncționalul stat de la nord, Costa Rica și-a construit o identitate care se bazează aproape exclusiv pe: noi nu suntem ca restul Americii Centrale. Noi suntem democrați, noi respectăm legea, noi avem instituții puternice.

Noi nu suntem nici măcar ca spaniolii, spune Juan și râde.

Știi cât de aroganți sunt? Ne-au întrebat de ce nu avem siestă. Le-am spus: trebuie să muncim să punem la loc, pentru că voi ne-ați luat tot aurul.

La Pacific nu mai plouă. Norii s-au oprit în fruntea vulcanilor imenși ale căror mațe produc anual zeci de cutremure. De aceea nimănui nu îi place aici să construiască pe înălțime.

Țara întreagă se bucură la vile de maxim un etaj.

Pe plajă e plin de gay cu chiloții băgați în fund, familii venite cu frigiderul ticsit de bere și ratoni și maimuțe-păianjen care fură orice, prosoape, cutii de creme de plajă și chiar îți smulg mâncarea din mână.

Deși e o țară catolică, Costa Rica nu strâmbă din nas la homosexuali.

Alfredo spune că în ultimii 20 de ani, catolicismul a pierdut o grămadă de aderenți pentru că este extrem de pretențios. Trebuie să faci cursuri ca să te căsătorești, există cursuri și pentru nași. E greu să găsești nași școliți așa că multă lume nu-și botează copiii decât atunci când fac 9 sau 10 ani și se duc către alte biserici mai relaxate.

În noaptea de Revelion se trage cu pușca și se urmărește la televizor corida. În această noapte au voie să intre în ring și civili, adică nu matadori, toreadori. Anul trecut au fost cei de la Crucea Roșie, anul ăsta sunt pompierii. Sunt vreo 40-50, taurul e amețit de numărul lor, alege unul din mulțime și îl face praf în urletele spectatorilor.

Mi se face rău, sunt asigurată că o să fie bine. Se întâmplă în fiecare an. Și apoi aici, taurul e cel important, nu omul. Oricum serviciile medicale sunt impecabile.

Vin americani, canadieni, columbieni, vin europeni să se opereze, să-și facă dinții și, dacă tot au făcut drumul, mai fac și o tură până la Pacific, să stea trei zile la plajă.

Pe o plăcuță de lemn la intrarea pe plaja din Tortuguero scrie așa: Todo es posible.

Știind că doi președinți vor face pușcărie pentru acte de corupție, îmi dau seamă că în Costa Rica este într-adevăr totul posibil.

Cred că la asta se gândesc acum și Alina Bică și Elena Udrea.

Pura Vida.