mancare

Sunt vegană și am mâncat numai gândaci timp de o săptămână ca să văd dacă supraviețuiesc

Timp de șapte zile n-am mâncat decât lăcuste, viermi și tarantule.

de Angela Skujins; translated by Ioana Pelehatăi
04 Mai 2018, 4:00am

Dacă mănânci o friptură de 500 de grame, mănânci și vreo 7 700 de litri de apă. Majoritatea intră în udarea celor șase metri pătrați de porumb sau grâu necesare pentru hrana fiecărei jumătăți de kilogram de vacă. Și, sigur, jumătate de kilogram de vacă servită cu salată și cartofi prăjiți e o masă apetisantă, dar e și un mod cras ineficient de a-ți asigura proteinele. Mai ales când te gândești că pe Pământ apar 83 de milioane de oameni în fiecare an – și toți vor să mănânce proteine.

Dar există o soluție. Nutriționiștii îi spun entomofagie, care e practica de a mânca insecte. Spun că o dietă bogată în gândaci ar putea să asigure populației noastre în creștere aceleași proteine, grăsimi, aminoacizi, vitamine și minerale ca și animalele de curte tradiționale, dar fără povara asupra resurselor naturale.

Națiunile Unite au jucat un rol esențial în efortul ăsta și au impus entomologia în cultura poulară, prin intermediul studiului din 2013 Insecte comestibile: Perspective de viitor pentru asigurarea hranei și nutrețului. Studiul a fost descărcat de 2,4 milioane de ori în doar 24 de ore și, după cum poate îți amintești, 2013 a fost un an important pentru oamenii care spuneau chestii de genul: „Se pare că în viitor hamburgerii vor fi făcuți din lăcuste”.

Dar acum, cinci ani mai târziu, încă nu se întâmplă asta. Ecosistemele lumii sunt într-o stare și mai proastă și s-a mai născut încă o jumătate de miliard de oameni. Cu toate astea, nimeni nu mănâncă gândaci, ceea ce mă face să mă întreb: dieta cu insecte chiar e o soluție?

M-am hotărât să aflu.

Pregătirea

Am început de la un supermarket online numit Insecte Comestibile, care pare să fi cucerit piața de gândaci. De acolo, mi-am cumpărat lăcuste cu aromă de busuioc de cinci dolari, pudră de proteine din greieri de 15 dolari, greieri copți de 15 dolari, lăcuste mexicane de 6 dolari, două tarantule comestibile la 10 dolari bucata, sare de lăcuste de 17 dolari, viermi mopane de 10 dolari și o fiolă de 5 dolari cu furnici negre. În total, am dat cam 170 de dolari pe insecte comestibile.

O altă companie numită Karma3, care se ocupă de reziduurile biodiverse din Melbourne a avut amabilitatea să mă aprovizioneze cu 500 de grame de larve de muște coapte pe gratis. L-am întrebat pe CEO-ul James Sackle cum ar găti el larvele. „Recomand să le consumi mai degrabă într-o salată sau ceva de genul ăsta, pentru că sunt crocante”, a spus acesta. „Sau să le pui peste paste.”

Luni

Prima mea masă m-a învățat că greierii au gust de pământ. Am băut un shake proteic din pudră de greieri, care m-a făcut un pic să mă simt ca și cum mi-aș fi turnat nisip pe gât. După ce-am băut două guri de noroi, am aruncat smoothie-ul la chiuvetă și m-am dus la serviciu cu stomacul gol, nesatisfăcută și înfometată.

La prânz eram deja leșinată de foame și m-am hotărât să intru din plin în gândaci. Așa că am inundat o niște legume prăjite rapid cu viermi, cam cum îmi recomandase James Sackle. „Sunt crocanți și au un pic de gust de popcorn cu caramel”, m-a asigurat acesta. M-am forțat să mănânc cât de mult am putut, dar odraslele de muște tropicale au stricat totul. Am reușit să iau două înghițituri, înainte să izbucnesc în lacrimi, singură în camera de odihnă.



Mi-am dat brusc seama că făcusem o greșeală groaznică.

Știi, adevărul e că mi-e frică de gândaci. Mi-e frică de moarte. Când aveam șapte ani, m-am convins că dacă nu-mi acopăr fața în timp ce dorm, o ploșniță sau un păianjen roșu o să-mi intre în ureche și o să depună ouă înăuntru, așa că am dormit ani de zile cu mâna la ureche. Și, deși nu mai fac asta, azi sunt vegană, însă n-am nicio problemă să ucid păianjeni. Sunt urâți și păroși. Sunt nefirești și-i detest.

Și acum încercam să-mi iau toate proteinele din insecte, timp de șapte zile întregi.

Aveam nevoie de ajutor, așa că l-am contactat pe profesorul Arnold van Huis, cel mai mare expert în entomofagie din lume și co-autor al acelui studiu ONU menționat mai devreme. I-am mărturisit sincer lui Arnold despre frica mea de gândaci, iar el m-a asigurat că majoritatea oamenilor e mai receptivă la mâncatul insectelor când acestea sunt ascunse. „Au existat câteva studii pe tema atitudinilor consumatorilor, iar studiile astea indică o seamă de aspecte, precum îngroparea insectelor în chestii de genul pâine, tăieței sau paste”, mi-a spus acesta pe Skype.

Dar provocarea, a recunoscut el, era să înlocuiesc toate proteinele mele vegane de bază, cum ar fi tofu-ul și boabele, cu gândaci. „Să nu-i consumi drept gustări”, mi-a recomandat el. „Provocarea e să-i transformi în alimente de bază.”

Mai târziu în seara aceea, mi-am reîncâlzit prânzul, iar legumele cu larve n-au mai fost groaznice. Corpurile lor dure confereau mesei o textură de „ceapă verde”, însă am putut să mănânc doar o jumătate de bol, pentru că le vedeam ochișorii cum se uită la mine. M-am paranoizat și când mi-a rămas un picioruș între dinți și apoi m-am dus la culcare simțindu-mă ca o ratată.

Marți

M-am trezit deprimată. Mai aveam șase zile și mi-era foame, dar, în mod ciudat, eram și supărată pe mine pentru că mi-era foame. Nu voiam să mănânc, dar m-am hotărât că aș putea măcar să-mi iau niște insecte gătite de profesioniști.

Jethro Canteen e un restaurant din Melbourne care servește gândaci și am fost uluită de modul în care reușesc să amestece aroma de nuci a greierilor cu humusul din nuci de Macadamia în bolul meu Buddha. Mâncarea lor era mai bună decât a mea și am stat un pic de vorbă cu co-proprietarul, Billy Zarbos.

Billy mi-a spus că inițial greierii erau ingredientul principal în una dintre salatele lor, dar i-au transformat în garnitură, pentru că nu se vindea. Se pare că clienții spuneau c-o să revină s-o încerce, dar nu reveneau niciodată. În mod straniu, Billy a sesizat că greierii erau foarte pe placul copiilor sub 12 ani. „Am constatat că puștii sunt foarte deschiși la ideea asta, poate pentru că nu li s-a băgat încă în cap că gândacii sunt un lucru nasol”, a spus acesta.

În seara aia, am abordat cina cu spirit de competiție. Dacă un copil de 12 ani poate să mănânce gândaci, eu de ce n-aș putea? Așa că am dat niște tarantule prin aluat de pane cu bere și, deși cele două arahnide cât pumnul erau cele mai intimidante din tot coșul de cumpărături, corpurile lor aveau o textură de piele, mestecai mult la ele și, fără doar și poate, erau o delicatesă.

Ca nota bene: niciunul dintre colegii mei de apartament n-a putut să se uite la mine cât am mâncat tarantulele, ceea ce m-a cam enervat un pic. Ei toți mănâncă în mod obișnuit carne, dar i-au scârbit tarantulele. De ce?

Miercuri

Trecuseră 48 de ore și-mi trecuse și mie. Zilele erau legate de ritualul în care mă chinuiam să mănânc un mic-dejun din gândaci, apoi abia mă atingeam de el, apoi eram furioasă toată ziua. Nu mai eram plină de entuziasm. Eram pur și simplu furioasă.

Mi-am început ziua cu un alt smoothie proteic. Dar de data asta am pus două linguri de Greensect, care conține și spirulină și scorțișoară. Din nou, n-am putut să înghit decât jumătate din el. Inevitabil, m-am enervat și m-am întrebat ce anume mă oprește din a-mi termina mâncarea. De ce nu pot să termin un nenorocit de smoothie simplu? Eram vegană de cinci ani, dar nu puteam să beau un shake simplu, gros, din greieri?

Poate că aveam nevoie de un pic de susținere. Așa că mi-am hărțuit prietenul până a acceptat să mănânce burgeri din greieri prăjiți cu mine, făcuți din legume procesate și greieri. Și deși burgerii erau băloși, m-a făcut să mă simt în siguranță, când l-am văzut cum mănâncă o sută de grame de burger cu gândaci. Am reușit să mănânc jumătate de burger, înainte ca lui să i se facă brusc rău. Apoi mi s-a făcut și mie rău.

Faptul că n-am reușit să mănânc toată mâncarea pe care-o gătisem m-a supărat și la un nivel etic vegan. Înainte de regim îmi lustruiam întotdeauna fiecare farfurie – lingeam la propriu boluri și cuțite la restaurant, pentru că mi se părea că le șade mai bine digerate, la mine în stomac, decât la bacșiș. Dar acum turnam smoothie-uri de 15 dolari în chiuvetă fără să mă gândesc de două ori. Și, ca persoană care iubește animalele și care ceartă aspru pe oricine mănâncă carne, n-avea niciun sens.

Joi

Noma, un restaurant cu două stele Michelin din Copenhaga, Danemarca, e celebru pentru că servește felul principal din homar cu furnici vii. Așa că, la micul dejun, am încercat al doilea cel mai bun lucru după asta: furnici negre cu pastă de legume, pe pâine prăjită. Colegul meu Brad a mâncat și el o felie și s-a dat în vânt după gust, spunând: „Este deja la alt nivel!” Văzându-l pe Brad cum mănâncă furnicile, m-am simțit și eu un pic mai încrezătoare în felul de mâncare.

Am mâncat tot și am simțit un mic imbold de mândrie. Regimul nu mai era doar despre calitatea gândacilor, ci despre cum să fac să mi-i bag în corp. Și, în sfârșit, acolo intrau.

Am sărit peste prânz, în continuare foarte încrezătoare în mine, și m-am îndreptat direct spre cină. Dar în seara aia făceam tortillas din lăcuste mexicane și am găsit un fir de păr blond sigilat în ambalaj. Eram deja revoltată, iar lăcustele mexicane – care sunt o specie foarte mare și foarte intimidantă de lăcustă maro – îmi păreau acum periculos de neigienice. Deci, din nou, totul s-a cumulat și-am mai avut o cădere nervoasă în bucătărie.

Interesant e că profesorul Arnold Van Hius îmi spusese că gândacii sunt un fel de mâncare infinit mai sigur decât animalele de curte. Porcii sunt mult mai apropiați de om, mi-a explicat acesta. „Dacă au agenți patogeni, înseamnă că agenții respectivi pot fi periculoși pentru oameni.” Deci mi-am amintit că lăcustele sunt prea îndepărtate taxonomic de om ca să prezinte un risc patogen și mi-am îndesat tortilla pe gât. Dar apoi am vomitat-o și am continuat să plâng.

Vineri

În punctul ăsta deja îmi era foarte rău. Câteva dintre citatele din jurnalul meu culinar ziceau: „Urăsc pe toată lumea” și „Nu vreau să se mai uite nimeni la mine sau să mă-ntrebe de ce pula mea mănânc căcaturile astea” și, cel mai rău dintre toate: „Îmi doresc să mor.” Aveam gânduri de sinucidere și mă simțeam ca o proastă, deși eram conștientă că e o simplă situație de lipsă de alimente. Episoadele astea maniacale erau doar un produx conex al consumului neadecvat de kilojouli, dar nu mă ajuta să știu asta.

Traumatizată din seara precedentă, am sărit peste micul-dejun și m-a dus pe bicicletă la muncă. Am început să-mi pierd vederea. Pământul mi-a fugit de sub picioare. Nu mâncasem nimic și corpul meu intrase în modul de înfometare: halucinam. Tot vedeam norii translucizi de la Studio Ghibli cum plutesc deasupra ghidonului meu de la bicicletă.

În după-amiaza aia, m-am dus la doctor. Dar în sala de așteptare mi-am trecut numărul de telefon ca nume de familie, iar prietenul și colegii mei de apartament au observat că sunt palidă și foarte încruntată. Mi-am întrebat medicul de familie, pe doctorița. Lisa Whitmarsh, dac-o să mor. Mi-a zis că nu, dar m-a avertizat: „Dacă continui regimul ăsta pe termen lung, poate să-ți provoace mult rău.” Mi-a spus că răul era provocat de scăderea în greutate – slăbisem un kilogram în patru zile – și că sunt irascibilă și frustrată pentru că n-am energie.

Ce-am aflat e că valoarea nutrițională a unui gândac e irelevantă, dacă nu poți să-l mănânci. Mai descoperisem și că îmi era mai ușor să suport înfometarea decât gândul la gândaci.

Sâmbătă

Am amânat prânzul și, în schimb, am ales ceva ce să mă-nveselească. O acadea cu scorpion. Aroma de banană era drăguță, dar mă tot uitam la acadea și mă-ntrebam cât l-o fi durut pe scorpion să fie îngropat în zahăr topit.

La începutul săptămânii vorbisem cu un expert în psihologia regimurilor și a percepțiilor asupra mâncării, lectorul american Mathew Ruby. El îmi spusese ceva care chiar mă marcase. „Din ce știm, insectele nu suferă prea mult, dar dacă ne-nșelăm, ne-nșelăm înmulțit cu cât de multe vieți? Cât de multe insecte ar mai trebui să moară ca să contribuie la un kilogram de mâncare?”

Un argument al industriei cărnii e că măcelărirea unei vaci hrănește zeci de oameni. Dar dacă vrem să satisfacem foamea unui om cu gândaci trebuie să ucidem mii. Pentru mine, ăsta e un dezavantaj etic.

Dar era sâmbătă seară și colegul meu de apartament făcea masa. În timp ce ei mâncau spaghete simple, eu am încercat să-mi mănânc pastele cu un sos tomat presărat cu larve. A fost alienant să mănânc de una singură. Una dintre invitatele super drăguțe, Lauren, m-a încurajat și mi-a spus că viermii arată a capere, dar am sfârșit plângând. Am încercat să mă conving că poate așa a fost pentru primul vegan care a mâncat tofu, dar unul dintre colegii mei de casă mi-a amintit că tofu nu e crocant ca un vierme uscat.

Duminică

Trecuseră deja șase zile din proba mea de șapte zile de entomofagie și nu eram cu nimic mai aproape de a încorpora gândaci în regimul meu alimentar. Și odată cu revelația asta, m-am hotărât că lumea n-are nicio speranță. Dacă mie-mi vine greu să mănânc gândaci, care-s șansele ca un muncitor obișnuit, genul conservator, să adopte entomofagia de față cu colegii lui? Zero, m-am gândit. Nicio șansă.

Mi-am sunat tatăl, care a devenit vegan în anii 90, iar el mi-a amintit că și pentru el a fost greu, când se abținea acum 20 de ani de la produse din carne. Veganismul era relativ nou pe-atunci, mi-a zis. „Dar gândacii ar putea fi noul veganism. Ai putea să ai un real impact asupra atitutidinilor oamenilor legat de ce consumă și cum sunt cultivate chestiile pe care le mănâncă.”

Era ultima zi și mi-era datoare să nu las restul gândacilor să fi murit în zadar. Așa că mi-am făcut desertul preferat din copilărie: clătite cu banane și gândaci. Am întors clătitele și m-am gândit la ultimele șapte zile. Bunicii mei greci conservatori nu înțelegeau regimul și nici tatăl meu vegan. De fapt, nu eram sigură că-l înțeleg nici eu, ceea ce cred c-a fost motivul pentru care, ca și până acum, am urât clătitele.

În timp ce le aruncam la coș, mi-am adus aminte ce zisese Arnold Van Huis despre cât sunt de dezgustători gândacii: „Este o prejudecată culturală absolută”, spusese acesta. „Dar e doar o chestiune de educare a publicului și e important să facem omul obișnuit să aprecieze insectele.”

Eu nu făcusem asta deloc. Dar acum eram sigură că insectele nu sunt viitorul alimentației, așa că eram perfect mulțumită la gândul de a mânca ceva decrepit, suspect din punct de vedere ecologic și delicios. Unt de arahide pe pâine prăjită. Fără gândaci.

Articolul original a apărut pe VICE AU.

Tagged:
dieta
proteine
nutritionist
scarba
voma
gandaci
regim
Vegani
larve
tarantule