Am fost în secta lui Osho și mi-a plăcut la nebunie

De opt ani încoace, Raymond van Mil fotografiază viața de noapte din Amsterdam și face în mod regulat poze pentru VICE Olanda. Dacă ești olandez, probabil îl știi drept tipul care-ți declanșează blițul în ochi în timp ce ești beat pe ringul de dans, dar probabil n-ai auzit să i se spună niciodată „swami Antar Sangit”. Viața dinainte de fotografie a bărbatului de 46 de ani era foarte diferită de cea pe care-o trăiește acum. Înainte să meargă din sălile de concert în cluburi ca să fotografieze cei mai frumoși petrecăreți și cele mai asudate moșeli, Van Mil purta halate roșii și țopăia de colo-colo, în timp ce respira adânc alături de alți oameni care încercau cu toți să intre în transă. Era membru Bhagwan, secta care a reapărut de curând ca subiect popular de conversație, de când a lansat Netflix serialul documentar Wild Wild Country.

VICE a vorbit cu Van Mil despre zilele pe care le-a petrecut în sectă și cum a ajuns în cele din urmă fotograf. Interviul acesta conține spoilere din Wild Wild Country.

VICE: De la swami în Bhagwan la fotograf de petreceri. De unde să începem?
Raymond van Mil: Din Nijmegen [un oraș olandez aproape de granița cu Germania]. Aveam 20 de ani și fumam destul de multă iarbă. Într-o zi am mâncat o prăjitură spațială și am ajuns să am un trip nasol, care a durat câteva zile. Am suferit atacuri de anxietate – până la câteva în aceeași zi –și după mai multe luni tot nu mă simțeam mai bine. Am început să caut ajutor și am ajuns la o prietenă de-ale maică-mii, care eram cam hipioată. Nu știu exact ce-a făcut, dar a fost un fel de ședință de vindecare. Când m-am ridicat după, m-am simțit bine din nou. De-atunci am devenit curios.

După aia ce s-a întâmplat?
Am început să fac cursuri de yoga predate de un tip din Nepal. Îmi plăcea, dar mi se părea și restrictiv. Între timp, prietenii mei deveneau tot mai pasionați de Osho, care, la momentul respectiv, tocmai murise. [N. red.: Bhagwan, căruia i se va spune mai târziu Osho, a fost guru-ul care a fondat mișcarea Bhagwan; a murit în 1990].

Ai simțit din prima că ai găsit grupul ideal pentru tine?
Păi, prietenii mi-au zis: „Ar trebui să faci meditație dinamică”, adică să respir foarte adânc și să mă mișc agitat încoace și-ncolo. Trăiam într-un garaj mare din Nijmegen și eram pe ajutor de șomaj, deci am avut luni de zile timp de așa ceva, singur la mine-n garaj, cu ajutorul unui CD pe care-l primisem. Mi-a schimbat întreaga ființă.

Și atunci ai știut că Bhagwan era omul tău.
Da. Prietenul meu cel mai bun s-a dus în India și m-a sunat la un moment dat să-mi zică: „Frate, chiar trebuie să vii aici.” Așa că m-am dus într-un ashram din Pune pentru cinci săptămâni.

Ajungi în India, iei trenul până la Pune…
Apoi te sui într-o ricșă și te duci la ashram. Ajungi la intrare – un soi de poartă – unde te înregistrezi. A mai trebuit să fac și un test HIV. Epidemia de SIDA era în floare și nimeni nu știa exact ce se petrece, așa că testau pe toată lumea ca să se asigure. În cele din urmă, primeai permis de intrare.

Cum arăta pe dinăuntru?
Cam ca o locație de festival tropical. Erau palmieri, librării, o bucătărie mare, o cameră enormă de meditație – un soi de cort de festival. Mâncai și dormeai în apropiere de ashram. Oamenii care locuiau în zona aia din Pune își închiriau casele.

Și nu era o mare țeapă toată chestia cu ashramul?
Deloc, nu costa nimic. Cărțile se vindeau la prețul pieței, iar mâncarea era și ea ieftină.

Ce făceai toată ziua?
De dimineață îți cumpărai micul dejun și un smoothie de mango și te duceai pe jos până la ashram. Puteai să faci cursuri, dar eu n-aveam bani, așa că făceam în general chestii moca – o ardeam pe la librărie, stăteam de vorbă cu alți oameni de pe-acolo, făceam meditație și, evident, citeam cărțile lui Osho. În fiecare seară se făcea o meditație mare, cu vreo mie de alți oameni, la care participam de fiecare dată. În tot ashramul erau cam 1 500 de oameni și majoritatea se adunau în fiecare seară ca să mediteze.

Și practicile sexuale cum erau? Oamenii chiar făceau sex în public cum fac în Wild Wild Country?
Partea aia tocmai se terminase până să ajung eu acolo. Era foarte non-restrictiv, dar cred că toată faza cu sexul în public s-a petrecut în mare parte în anii ’70.

Sună cam plictisitor să ți-o arzi prin librării și să meditezi cinci săptămâni la rând.
Unii se duceau acolo să se destrăbăleze, dar mie îmi plăcea mult meditația, voiam să explorez asta până la capăt.

Cum erau ședințele alea uriașe de meditație?
Osho a predat tot felul de chestii. Uneori stăteam jos; alteori făceam o meditație dinamică. Am mai făcut și meditație cu râs – ceea ce-nsemna că râzi trei ore, apoi îți petreci o oră meditând. Sau păsărește: faci orice sunet îți trece prin cap timp de 45 de minute încontinuu.

Bluehuahueeehuh bliiejoewhuuuaazoejoe…
Da, exact așa. Faci asta timp de 45 de minute încontinuu și apoi stai nemișcat. Mintea ți-e liniștită; s-a dus toată nebunia. Merge ca uns.

Deci cum ai ajuns să devii swami?
După câteva zile m-am hotărât să fac sannyas, ceea ce însemna că am devenit oficial adept și mi-am luat un alt nume. A trebuit să completez un formular și să le spun ce ocupație am. Pe vremea aia făceam multă muzică, așa că numele meu a devenit „swami Antar Sangit”, care înseamnă „muzică interioară”.

Ai avut parte și de vreun ritual de inițiere?
Da, în timpul marii meditații de seară. Ne uitam în fiecare zi la un clip, la exact aceeași oră la care obișnuia Osho să-și țină predica, urmat de meditație. De obicei, vreo zece oameni făceau sannyas. Împreună cu ceilalți, a trebuit să stau în șir pe culoar, iar conducătorul ne-a pus fiecăruia câte un colier la gât. Apoi mi-au șoptit noul nume la ureche.

Și au zis: „Felicitări, de-acum ești swami Antar Sangit!”?
Ceva de genul ăsta. A fost foarte simbolic. Nu era musai să folosești [numele], dar eu m-am hotărât să-l folosesc. Încă mai există oameni care mă știu de Sangit.

Deci ce s-a întâmplat când te-ai întors acasă? Ai revenit în Olanda și brusc nu mai erai Raymond van Mil.
Le-am spus tuturor că meditația e o chestie foarte serioasă pentru mine și că am făcut sannyas și i-am întrebat dacă i-ar deranja să-mi spună [Sangit] de-atunci înainte. Majoritatea a fost de acord.

Pare o conversație ciudată.
O conversație foarte ciudată! Clar e ciudat când mă gândesc acum la asta. Dar e și amuzant că m-am băgat cu capul înainte.

Oamenii cum au reacționat? Ce-a zis familia ta?
Familia mea… hmm. Părinții mei au fost întotdeauna foarte înțelegători, dar nu mi-au spus niciodată Sangit. Era un pod prea îndepărtat de trecut pentru ei și i-am înțeles.

Ce-ai făcut după ashram?
Am intrat într-un grup de locuit la comun al comunității Bhagwan, într-o casă mare din Beuningen, în apropiere de Nijmegen. Erau ceva oameni pe-acolo, inclusiv familii. Aveam o grădină de legume și o cameră de meditații și găteam mâncare organică împreună. În fiecare săptămână ne adunam toți într-un mare cerc și vorbeam despre chestiile la care ne gândim și despre cum ne simțim.

Ce altceva mai făceai?
Nimic. Desenam, ieșeam, meditam și făceam muzică. În cele din urmă am plecat, pentru că nu mai progresam. Am studiat ani de zile medicina chinezească. Am devenit foarte pasionat de tai chi. Am și participat la competiții de [tai chi].

Te pricepeai?
Da, chiar mă pricepeam! Am ieșit de două ori pe locul doi la turneul european de împins cu mâna. E un fel de tai chi – ca sumo, dar fără lovituri, în care dai jos adversarul de pe covoraș prin împingere. Am predat tai chi timp de zece ani.

Cum ai ajuns să te întorci la Raymond van Mil?
Când aveam vreo 30 de ani, mi-am dat seama că Raymond, numele meu real, avea o greutate personală care îl făcea mai important. Venise momentul să pun punct perioadei aceleia din viața mea. Am început să explorez tehnici de meditație dezvoltate de doi profesori din Kuweit. Prin asta am ajuns, în cele din urmă, să-mi dezvolt propria metodă.

Stai. Există o tehnică de meditație Raymond van Mil?
Da. Se cheamă Mișcarea Intrinsecă.

Înapoi la Osho. Ce părere ai despre tot ce s-a întâmplat în Oregon, în anii ’70? Ăia erau oamenii tăi și au lăsat să se ducă totul dracului.
Eu n-am auzit de asta decât mai târziu. În cadrul Bhagwan e un fel de traumă colectivă – acolo totul a luat-o razna, iar moartea misterioasă a lui Osho a fost rezultatul.

Deci separi ce s-a întâmplat acolo de mișcarea Bhagwan în sine?
Lucrurile n-au luat-o razna din cauza a ceea ce preda Osho. Au luat-o razna pentru că un grup mare de oameni a construit un oraș complet de la zero și s-a mutat în el. Astfel s-a creat o structură de putere complet diferită, pentru că a necesitat unii oameni la conducere.

A fost Bhagwan o sectă sau nu?
Pentru mine nu. Dar locul ăla din Oregon a fost. Oamenii ăia care au investit atât de mulți bani în asta și au construit orașul ăla – da, proiectului ăluia poți să-i spui sectă.

Te jenează?
Da, mă jenează. Când le povestesc oamenilor istoria mea personală ajung mereu să mă apăr din cauza a ceea ce s-a întâmplat acolo. Pe de altă parte, tot proiectul ăla a funcționat în stilul experimental în care abordau ei totul. Au încercat totul, inclusiv să construiască un oraș nou. Și asta n-a mers bine.

Când privești în urmă, care e cel mai important factor care te-a atras în mișcarea Bhagwan?
Că nimic nu era judecat și totul era foarte liber. Când cunoșteai pe cineva, îți devenea aproape imediat rudă. E aproape asemănător cu vibe-ul de la un festival foarte bun.

Te-a schimbat asta?
Da, m-a transformat într-o persoană complet diferită, în mod special în ce privește relaxarea în situații sociale. Mă mai ajută mult și când lucrez. Poți să mă trimiți oriunde, indiferent de subcultura cu care intru în contact, în general mă simt fix ca acasă.

Deci, în sensul ăsta, ești guru-ul fotografiei de petrecere Antar Sangit.
Da. Și n-aș fi făcut altceva pentru nimic în lume.

Articolul a apărut inițial pe VICE NL.