M-am întors în Slobozia, să văd cum s-a schimbat față de anii mei de adolescentă rockeriță

„Înapoi acasă” este o serie în care autori VICE România se întorc în orașul natal ca să vadă cum s-au schimbat locurile în care au copilărit, s-au îndrăgostit sau s-au îmbătat prima dată.

Când spui Slobozia, orașul reședință al județului Ialomița, spui jumătatea drumului vechi care lega Bucureștiul de mare, înainte să existe A2. Sau poate spui Costică Acsinte, unul dintre primii fotografi profesioniști din țară, devenit celebru la vreo treizeci de ani după ce a murit.

De fapt, asta sper eu să spui, că mai mult ca sigur tu spui „Dallas” de România, kitschoșenia aia de la ieșire din oraș care imită ferma Southfork din serialul american difuzat la noi în anii ‘90. Și ca și cum asta nu era de ajuns, lângă e și o replică în miniatură a Turnului Eiffel.

Sau, dacă tai ultimele două litere din numele orașului, mai poți să mai spui ceva. Dar mai bine n-o face, că am suferit destul în copilărie din cauza asta, mai ales când mergeam la bunici și mă întâlneam cu copii din alte orașe. Bine, nu mă ajuta nici faptul că aveam bunicii din partea tatălui în satul Fundata și pe ceilalți, din comuna Afumați.

Din cele mai vechi timpuri, Slobozia n-a fost un loc foarte prietenos, se pare:

Oamenii veneau aici doar plătiți, cum ar veni. Eu îi înțeleg perfect. De mică am avut o relație de tip love and hate cu orașul meu natal.

La fiecare vizită acasă, arhitectura orașului de vreo 45 mii de locuitori construit pe malul râului Ialomița aproape că scoate la suprafață vandalul din mine. Blocurile sunt comuniste, nu foarte înalte, sunt vreo trei parcuri destul de mici și neîngrijite, iar orașul e traversat de un singur bulevard principal (mă rog, mai e unul, dar e cam greu să-i spui principal). Zona centrală e incertă, și cel mai des întâlnești covrigării, patiserii și magazine de haine ieftine, chinezești, înlocuite mai nou de SH-uri.

Județul Ialomița a fost mereu în topul celor mai sărace din țară: un abator acum închis, un combinat chimic în agonie, o fabrică de ulei, una de lactate. Și cam atât despre economia Sloboziei. În rest, agricultură și comerț, că doar a fost, cândva, un târg provincial, înainte să fie industrializat și dărâmat ca să facă loc blocurilor comuniste.

Apartamentul în care am copilărit, din cartierul „La MB-uri”, dinspre ieșirea din oraș, era în unul dintre blocurile astea.

Aici, în spatele ușii de la numărul 5, au fost niște chefuri epice (vecine de la parter, ÎMI PARE RĂU) date de frații mei mai mari (unul rocker, celălalt cu un gen muzical nedefinit). Și tot aici am fumat prima țigară, șterpelită din pachetul de Assos al lui taică-miu, într-o noapte de vară.

Am tras câteva fumuri la mine în cameră, cu fereastra larg deschisă. Era tare, iute, și lăsa un gust de mucegai ars. Așa că am aruncat-o pe geam. O idee proastă. Aveam vreo trei-patru pisici birmaneze, nu foarte inteligente (uneia îi ziceam Buf pentru că obișnuia să cadă, în somn, de pe calorifer, pat, bibliotecă).

Și Buf era lângă mine în timp ce trăgeam din Assosul ăla oribil, în beznă. Iar când am aruncat țigara aprinsă pe geam, fraierul a sărit după ea, dovedind o lipsă acută a oricărui instinct de supraviețuire. Norocul lui că aveam camera deasupra casei scării și sub geam o terasă. Așa că a căzut la un metru, doar că a trebuit să cobor după el. După faza asta cu Buf, n-am mai încercat nicio țigară, pentru mult timp.

De la blocul nostru până la școală, aflată în capătul celălalt al orașului, făceam cam jumate de oră pe jos. Asta când nu luam un autobuz care stătea să se dezintegreze sau, mai târziu, un microbuz în care mirosea ca într-un apartament bătrânesc neaerisit. Preferam să merg pe jos și să trec pe lângă blocurile cu aprozare sau magazine de vopseluri la parter, prin fața mănăstirii, a stadionului unde se antrena uneori echipa Abatorul Slobozia, apoi a magazinului universal Ialomița, un fel de precursor al mall-urilor de astăzi, a magazinului Elegant de unde doamnele bine își luau deux-piece-uri made in China sau pantofi Carmens.

Mai jos, pe bulevard, era magazinul de unde mi-am luat primele perechi de blugi cu talie joasă Little Big.

Înainte să ajung la școală drumul mă ducea prin fața unei fântâni arteziene rareori funcțională, dar un spațiu vital pentru adolescenții slobozeni ai anilor 2000.

Aici era loc de întâlnire în serile de weekend. Fântâna avea patru laturi, dar două erau importante. În față, spre bulevard, stăteau cocalarii: frizuri gelate, mers tipic un pic crăcanat, tunsura preferată bros.

Pe latura din stânga, rockerii - blugi negri, geacă de motor (preferabil, dar nu obligatoriu), unii cântau (prost) la chitară. Eu am stat în ambele, că o perioadă mi-a fost greu să mă decid.

Cândva, în jurul vârstei de 14 ani, mergeam în Disco Ring, locul unde cocalarii ascultau Back Street Boys, East 17, Haddaway, DJ Bobo (evident că nu am ținut minte formațiile astea, dar am întrebat un prieten mai mare care mergea în Disco Ring și pe care îl puneau frații mei să mă păzească, discret, prin discotecă).

Nu m-a prins genul ăsta, așa că în curând am renunțat la Disco Ring și am virat spre muzica livrată de fratele meu mai mare, student la Filosofie, care venea acasă cu casete cu Anathema, Paradise Lost, Slayer, Sepultura, Tiamat, The Gathering, Left Hand Solution, Deep Purple, Led Zeppelin.

Gașca de prieteni ai lui frate-miu era genul ăla din care ar fi vrut să facă parte orice puștan rocker din Slobozia. Doar că nu era ușor să intri în ea. În primul rând, trebuia să bei. Mult. Enorm.

În al doilea rând, dacă te mândreai cum ești tu rocker și asculți Manowar sau Halloween (scuze fanilor acestor formații, acum nu mai cred că sunteți fraieri, chiar dacă tot nu le-aș asculta) sau altele din zona asta, nu era bine.

„Decât să asculți muzică rock proastă, mai bine nu asculți deloc”, mi-a zis unul dintre tipii din gașcă la un moment dat. Era beat mort, dar eu am găsit sens în spusele lui.

Nu în ultimul rând, nu rezistai în grup dacă nu aveai umor. La băute, se dădeau gherle, adică un fel de harfe din ziua de azi. Frate-miu mijlociu era bun la gherle. Și se râdea mult. Apoi, spre dimineață, câte unul punea Aproape de voi, un fel de doină de jale penibilă de la Cargo, și cântau triști și beți cu capul pe masa noastră din bucătărie.

De unul din membrii grupului ăstuia (intrat mai târziu în gașcă) m-am îndrăgostit. Deși primele flori pe care mi le-a oferit au fost garoafe, încă mai suntem împreună. Era student, coleg de facultate cu celălalt frate al meu, la Agronomie, și venea des pe la noi. Prima dată a venit în timpul Campionatului Mondial de Fotbal din 1998, când România a bătut Anglia cu 2-1 și Slobozia a ieșit pe străzi și a fluturat tricolorul din mașini.

Se bea mai ales la noi acasă (deseori cu părinții mei acasă, că erau și sunt de gașcă), pentru că nu prea erau baruri mișto sau rockoteci în Slobozia. A fost o tentativă, dar era mică și oricum s-a închis. În rest, au fost câteva baruri în care ne adunam de fiecare Paște și Crăciun, în anii mulți de dinainte să facem, cei mai mulți dintre noi, copii. Cea mai faină a fost Cafeneaua.

Nu știu exact cum se numea, dar aici lucra la bar și punea muzică unul din gașcă. Vreo doi-trei ani la rând a fost perfect, exact barul care i-a lipsit întotdeauna orașului. Muzică bună, oameni faini. Într-un an, după o noapte la Cafenea, a doua zi, la masa de Paște cu ai mei, am observat că aveam vânătăi în ambele coate. Nu pricepeam de unde, dar m-am prins repede: băusem destul de mult încât să-mi tot alunece coatele pe marginile ascuțite ale mașinilor de cusut pe post de mese ale barului. Mi s-a părut amuzant, dar maică-mii mai puțin.

Acum, înțeleg că Slobozia stă mai bine la capitolul baruri și cluburi, dar mai toate sunt mainstream. În concerte vin Delia, Antonia și Grasu XXL, dar mai des se organizează festivaluri de folclor.

De la zona centrală de la fântână, căreia îi spune Piața Revoluției și care e peste drum de Prefectură, mai aveam vreo zece minute până la școală. De fapt, liceu, că am fost prima generație care a făcut clasele V-VIII la liceu, la „Mihai Viteazul”. Și nu numai în spațiul unui liceu, ci cu profesori de liceu, care își pierdeau răbdarea rapid în fața mucoșilor cărora erau obligați să le predea.

A fost un fel de experiment în care noi am fost cobaii. A fost și bine, și rău, depinde ce amintire aleg când închid ochii. Că proful de română m-a lăudat că am mintea ageră și-s cam rebelă, dar profa de mate mi-a urlat, exasperată de întunericul minții mele în fața ecuațiilor simple, că ea se face femeie de serviciu dacă eu reușesc în viață (ce mai faceți, doamnă profesoară, totul bine?).

Drumul ăsta spre școală și apoi înapoi, după ore, era chiar mai plictisitor decât orașul în sine. Așa că într-o zi, după ce am citit într-un ziar - cred că Jurnalul Național, că asta citea taică-miu pe atunci - că devii mai deștept dacă schimbi drumul spre casă, nu m-am mai întors de la școală pe bulevard.

Am luat-o prin zona de case a orașului, prin spatele Liceului de Arte. Dar aveam să regret în curând, pentru că am intrat în teritoriul unei haite de câini și o cățea m-a mușcat de picior. În dimineața aia, înainte să plec la școală, știu că stătusem pe gânduri dacă să îmi iau blugii sau raiații. Am ales raiații și rău am făcut, avea să-mi spună doctorul, care mi-a explicat cum prin blugi colții câinelui pătrund mai greu decât prin raiat. Mă rog, oricum nu a avut ce să-mi mai facă, că ai mei m-au dus la spital abia a doua zi, când nu mai putea fi făcută nicio cusătură, așa că am și acum două urme de colți în jurul genunchiului stâng.

Dar măcar nu a trebuit să fac injecțiile alea în burtă împotriva rabiei, că a vizitat taică-miu cățeaua în fiecare zi ca să vadă dacă turbează. N-a turbat. Dar taică-miu mi-a zis că avea pui. Așa că am iertat-o.

Dacă ești dintr-un oraș mic de provincie, foarte probabil copilăria și adolescența ta au semănat cu ale mele. Știi că evenimentele culturale sunt rare, că presa e slabă spre inexistentă, că singurele festivaluri sunt alea pe care le iubește și Firea, cu muzică populară, mici și bere.

Când venea vreo trupă de teatru la noi în oraș, era minune. Să văd Scaunele, de Eugen Ionesco, la Casa de Cultură, a fost un mare eveniment. Nu chiar la fel, dar tot pe acolo, a fost și vizita poetului slobozean Mircea Dinescu, care a terminat același liceu ca mine. Da, chiar el. Casa de Cultură s-a închis, dar a rămas Centrul Cultural Ionel Perlea (te scutesc de Google, a fost un dirijor celebru, dar care nici măcar nu era din Slobozia, ci din Ograda), unde se organizează expoziții de goblenuri sau concursuri de interpretare de lieduri.

Iar când voiam să vedem un film la cinema, nu era niciodată ușor. Nu dădeau drumul la rolă dacă nu erau cel puțin șase bilete vândute. Așa că, neavând bani să cumpărăm biletele în plus, ne rugam de oameni pe stradă să meargă la film. Niciodată nu am convins vreunul.

Așa că printre puținele filme pe care le-am văzut în sala mirosind a mucegai și șobolani au fost Titanic, la care am fost cu clasa, și Jumanji, parcă. Apoi, s-a închis cinematograful. N-a fost o problemă, că începusem să merg din când în când la București și lui frate-miu i se mai făcea uneori milă și mă ducea la film. Printre primele văzute la cinema Scala, parcă, a fost Avocatul Diavolului. Nu se folosea expresia „mind blowing” atunci, dar cam așa a fost filmul ăla la cei 15 ani ai mei.

Recent, cinematograful din Slobozia a fost recondiționat și acum e tridimensional.

„Doar că imaginile 3D nu vin spre tine, ci se scufundă spre ecran”, mi-a spus recent o prietenă, fostă colegă de școală.

Tot ea mi-a lăudat orașul că e liniștit, că toată lumea se știe cu toată lumea și că orașul excelează acum la saloane de tuns, că sunt multe locuri unde se mănâncă bine și are unde să-și dea copiii la scrimă, karate, fotbal, tenis de câmp sau dans. O paletă cu mult mai larg decât ce opțiuni aveam eu în copilărie, când singura activitate sportivă disponibilă era alergarea pe stadion sau pe digul orașului, în claxoanelor TIR-iștilor.

Slobozia e în mijlocul Câmpiei Române. Adică în Bărăgan. Vara e atât de cald, că vezi valurile de căldură la amiază. Piscine nu erau în Slobozia. Era un ștrand, dar mic și insalubru, așa că nu-l frecventam. Ca să ne răcorim, mai mergeam la Amara, un lac și o stațiune balneo-climaterică aflată la vreo 7 km de Slobozia de care probabil ai auzit. Sau la Fundata, satul bunicilor mei deportați, la marginea căruia e lacul Șchiauca. De la Slobozia la Fundata, unde ai mei aveau un teren de casă și grădină și rămâneau peste weekend, deseori luam un tren personal din gara din Slobozia.

Clădirea gării a fost renovată acum câțiva ani, dar mirosul de vechi din sala de așteptare a rămas. Arată mai bine acum decât pe vremea când urcam în trenurile cu bude împuțite și uși grele de metal care nu se închideau, oricât trăgeai de ele. Călătorii citeau, pe atunci, Formula AS sau Infractoarea, după caz. Tot de aici luam legătura spre Ciulnița, unde ne urcam în acceleratul spre mare, dacă mai aveam loc în el. Pe atunci, gările erau pline, cam la orice oră plecau trenuri spre Urziceni, Țăndărei, Ciulnița. Acum, am găsit-o pustie.

Tot din gara asta am plecat spre București după ce am intrat la facultate, și m-am întors doar în vacanțe. Dar, chiar și după 17 ani în Capitală, la întrebarea „de unde ești”, răspund și voi răspunde mereu „din Slobozia”.