Fotografii cu haosul vieții tale după ce faci copii

În imaginea lui Julie Blackmon „Midwest Materials” copiii se joacă perețica cu mingile într-o zi senină. Codițele fetelor se leagănă liber pe lângă urechile lor, în timp ce un băiat aleargă la bustul gol prin spațiile goale de parcare. Altul se holbează la cer. Pentru cei care au crescut nesupravegheați, cărora parinții le-au zis „duceți-vă să vă jucați afară” ca apoi să-i aștepte acasă la apus, scena asta s-ar putea să li se pară normală. Dar pentru un copil care a crescut cu ceea ce numim acum „părinți elicopter” e enervant. Unde sunt părinții lor? Ce fac de umblă singuri?

Experiența de părinte s-a schimbat atât de mult în ultimele decade, precum şi starea de spirit părintească. În imaginile sale în mai multe straturi, deși Julie Blackmon nu se consideră un fotograf, ci mai degrabă un artist al cărui mediu este fotografia, ea creează scene cu copii ai căror părinți sunt adesea absenți fie fizic fie mental. Revista O Magazine a vrut să-i publice imaginea „The Power of Now”, în care o mamă stă la soare în timp ce un bebeluș se aproape de marginea piscinei, dar numai dacă ar fi putut să ia copilul de lângă apă. Blackman a refuzat, fiindcă un bebeluș aflat în siguranță nu era scopul imaginii. Ci mai degrabă să arate că pentru un părinte nu prea există momente de răgaz fiindcă daca îți permiți unul uite ce se întâmplă – copilul tău se apropie prea mult de apă, la propriu sau la figurat.

Blackmon își vede lucrările ca pe o modalitate de a întelege lumea prin ochii unui părinte, un mediu care nu doar pentru ea, ci și pentru mulți alții e stresant, copleșitor și plin de anxietate. Când creează imaginile astea mitice care abundă de umor negru, reușeste să proceseze propriile experiențe și să dea un sens lucrurilor din jurul ei. „Nebunia și haosul din orice scenă sunt mai mult o metaforă pentru starea mea psihologică ca mamă și cât sunt de copleșită ca să înțeleg tot.”, a zis Blackmon. Să fii părinte înseamnă să ai parte de o mulțime de emoții mixte și tocmai condracţiile dintre ele o fac să fie o experiență complexă. A mai zis, „De fapt, pe lânga prezența mai multor copii, munca mea este mai degrabă despre absența din peisaj a mamei.”

Deci proiectul nu este deloc despre „ce înseamnă să fii părinte”. Blackmon face o comparaţie cu Lady Bird al Gretei Gerwig: filmul nu este despre Sacramento, ci mai degrabă despre modul cum acesta arată un spectru mai larg de experienţe umane. Similar, pentru Blackmon educaţia parentală serveşte ca pârghie cu ajutorul căreia vedem rolul femeilor şi cum se descurcă ele. „Cred că artistele, femeile în general, încă le cam fac pe toate. Încă vedem ceea ce trebuie făcut şi chiar dacă avem cei mai grozavi soți, încă trebuie să le arătăm ce să facă, încă trebuie să vedem imaginea de ansamblu legat de ce trebuie să se întâmple.”, a zis ea. În privința familiei, Blackmon încă simte că femeile, în special cele care sunt artiste, sunt părintele care trebuie să-şi pună munca pe locul doi.

Munca lui Blackmon nu este autobiografică. Nu, nu are 17 copii. Chiar şi când şi-a folosit copiii ca subiecţi (acum lucrează cu copii din cartier) şi-a dat seama că personajele sunt parte dintr-o scenă mult mai largă. „Nu am văzut-o ca pe o comparaţie cu dragul cu care păstrează părinţii fotografiile copiilor”, a zis ea. „Mi-a fost dragă pentru că era munca mea şi dădeam tot ce e mai bun din mine, nu pentru cine era în ea.” Până la urmă bărbaţii care-şi fotografiază copiii nu sunt transformați în stereotipul de „taţi fotografi”. Dar fiidcă Blackmon lucrează de acasă, se simte adesea nevoită să răspundă la stereotipul de „mamă fotograf” la fel ca Cig Harvey. „Noi ca femei avem grijă de multe persoane. Chiar dacă nu sunt copiii noștri, le avem pe soacre şi pe vecinii noştri. Dar este foarte greu când adevărul este îndreptat împotriva ta, cum ar fi: „Ah, dar tu arzi gazul cu copiii vecinilor în grădină.”, a zis ea. „Imaginile sper să reflecte ceva mult mai de anvergură decât viaţa mea privată. Asta face un artist adevărat.”

Articolul a apărut inițial pe VICE US.