Publicitate
Știri

Bullying-ul e cât se poate de real în România și se întâmplă chiar sub nasul tău

Am vorbit cu tineri și bătrâni care, fie au fost victime, fie au fost agresori, în timpul anilor de școală.

de Alexa Bejinariu
12 Iulie 2019, 2:57pm

România se situează pe locul trei din cele 42 de țări în care a fost investigat fenomenul. Fotografie de Sandra Padron

Într-o seară de vară, la ora 21.00, R. zăcea pe pământ, în timp ce încasa picioare în burtă și în cap de la alți copii, fete și băieți, cu vârste între 11 și 16 ani. R. se roagă de ei să nu-l mai lovească, dar copiii râd. Un altul filmează totul cu telefonul mobil. Imaginile cu băiatul de zece ani, bătut pe o stradă din Cugir, au fost postate pe internet chiar de mama acestuia. Poliția a înregistrat un dosar dosar penal cu privire la săvârșirea infracțiunii de loviri sau alte violențe.

În duminica dinainte de examenul de bacalaureat, George, un tânăr de 18 ani, s-a spânzurat de o creangă, în pădurea de la marginea orașului Petrila. Un mesaj al unei prietene sugera că băiatul s-a sinucis pentru că n-a mai putut îndura batjocura constantă a colegilor. Că a fost sau nu bullying în cazul lui George rămâne ca Poliția să stabilească.

Cu toate astea, bullying-ul este un fenomen care naște tragedii. Un raport al Organizației Mondiale a Sănătății (OMS) arată că România se situează pe locul trei din cele 42 de țări în care a fost investigat fenomenul. Cele mai noi date procesate la nivelul Ministerului Educației Naționale (MEN) pentru anul școlar 2014-2015 vorbesc despre 18 783 de cazuri de violență la nivel național, spun cei de la „Salvați Copiii” care derulează și o campanie anti-bullying în școli.

Cazurile de mai sus sunt doar cele care au ajuns, recent, în atenția publică, însă în fiecare zi 3 din 10 copii sunt amenințați cu bătaia sau lovirea de către colegi. Pe de altă parte, bullying-ul poate fi și din partea profesorilor: direct - prin amenințări, loviri sau abuz psihologic (ca în multe dintre cazurile sistemului nostru educațional moștenit din comunism) sau indirect - prin pasivitatea și lipsa de reacție în fața propriilor elevi care sunt agresori sau victime.

O lege anti-bullying a fost adoptată în Senat, la finalul lui 2018, și așteaptă promulgarea de la președintele Iohannis, pentru a putea fi pusă în aplicare. Printre altele, legea prevede și posibilitatea ca cei implicați în acțiuni de bullying, atât agresorii, cât și victimele, să beneficieze de asistență și evaluare psihologică.

Am vrut să văd dacă adulții de astăzi au trecut prin acțiuni de bullying, fără să fi știut, la vremea lor, că violența psihologică reprezintă un fenomen care poate afecta viața unui copil pentru totdeauna. Tot aud cum oamenii spun că și „pe vremea lor” se întâmplau lucruri d-astea, dar nu existau telefoane mobile care să le filmeze bătăile. Nimic greșit în asta. Fenomenul se întâmpla. Doar că n-avea un nume.

Așa că am vorbit cu tineri și bătrâni care, fie au fost victime, fie au fost agresori, în timpul anilor de școală. Unul dintre ei chiar și-a motivat acțiunile de atunci: „eu făceam legea”.

Ștefania, 22 de ani

ștefania
Fotografie via arhiva Ștefaniei

VICE: Ai trecut prin bullying când erai la școală?
Ștefania: M-am dezvoltat foarte repede; în vara când am făcut zece ani, aveam deja sânii destul de măricei. Ba chiar crescusem zece centimetri în trei luni și deja aveam menstruație. Pentru mine a fost o perioadă foarte ciudată. Mama nici nu apucase să aibă discuțiile respective cu mine. Nu m-a afectat foarte tare, până când a început o prietenă să-mi spună că partea cu sânii am făcut-o intenționat, doar ca să atrag atenția asupra mea, privirile băieților.

Ce ți s-a întâmplat mai exact?
Aveam colegi din clasă care erau obsedați să mă atingă în zona bustului (tocmai pentru că eram prima din clasă care se dezvoltase atât de tare) și ca metodă de apărare foloseam bătaia. Devenisem foarte agresivă la vârsta respectivă. Vara următoare, aceeași prietenă care mi-a zis că vreau atenția băieților, a început să spună altor persoane că mi-am început viața sexuală, lucru total neadevărat. Au început certuri foarte mari și îl implicasem și pe fratele meu, cu cinci ani mai mare decât mine, pentru că aveam nevoie de ajutor.

Cum te-a afectat asta?
Eram copil, nu știam să gestionez situațiile, țin minte doar că plângeam foarte des. Povestea s-a terminat la ziua unei prietene, când după o ceartă foarte mare cu persoana respectivă, i-am scuipat în băutură. Nu sunt mândră de mine, doar că nu mai puteam, iar după acel incident, n-am mai avut vreo legătură cu ea. Am reușit să trec peste pentru că i-am povestit mamei, ea mi-a fost alături și m-a făcut să realizez că nu e nimic greșit la mine și la corpul meu.

Care ar fi soluția într-un astfel de caz?
Să ai cu cine să discuți, mai ales cu o persoană în care să ai mare încredere. Din punctul meu de vedere, ar trebui să fie părinții pe primul loc, dar nu suntem cu toții atât de norocoși să simțim că ne putem expune problemele. Comunicarea a fost mereu elementul de bază când vine vorba de orice stare sau gând care te frământă sau simți că trebuie să-l comunici.

Nicușor, 60 de ani

nicusor
Fotografie de Sandra Padron

VICE: Ați avut parte de agresiuni în școală?
Nicușor: Pe vremea lui Ceaușescu n-au fost din astea. Profesorii ne mai trăgeau de urechi, dar aveau acceptul părinților. Era ceva normal, cât să te aducă cu picioarele pe pământ. N-aveai cum să le zici părinților pentru că după îți luai bătaie și de la ei. Am trăit la țară, așa că mai făceam năzdrăvănii și ne primeam pedeapsa. Ne știam toți între noi, profesorul meu de matematică a fost și al lui taică-miu. Ți-era rușine să zici acasă că a dat profesorul în tine sau ceva, pentru că atunci aflau părinții că tu de fapt n-ai învățat, iar asta era mai grav.

V-a afectat violența asta în vreun fel?
Nu, chiar poate dacă nu era, acum nu eram nici eu om la casa mea.

Ați văzut și alte violențe poate mai grave decât trasul de urechi sau perciuni?
Pe vremea aia lucrurile de genul erau normale, nici nu se punea problema să vină părinții la școală, dacă profesorul era mai agresiv. Și chiar toți am făcut facultăți, școli, niciunul n-a rămas pe drumuri. Acum ce să mai zic, toți se droghează, fac prostii.

De ce credeți că există bullying-ul în școlile din România?
Copiii nu sunt pregătiți de acasă. Dacă părinții au lins prea tare copilul, el când ajunge la școală o să creadă că toată lumea e a lui. Normal că copiii mai marginalizează pe unul, dacă ăla e nemulțumit tot timpul, îi spun „du-te, mă, de aici!”. Găști oricum se fac în școală, n-ai ce să faci.

Vi s-a întâmplat vreodată să vină copilul acasă cu probleme de genul?
Nu mi-a spus niciodată, știam că la învățătoare mai sunt niște probleme, dar nu a vrut să-mi spună. Toți au luat premiul I. Avea 40 de copii în clasă și făcea lucruri micuțe, tot așa, un tras de urechi, de perciune. Dacă îi bați, îi sperii. Deci, doar așa, cât te înțeapă țânțarul sau puricii.

Dar dacă îl bătea vreun coleg?
Păi, mă duceam să discut… Nu cu el sau cu profesoara, cu părinții lui. Acolo e problema. A învățat într-un liceu de prestigiu, deci nu era vorba de din astea pentru că erau toți copii buni.

Dana, 47 de ani

dana
Fotografie de Sandra Padron

VICE: Ai avut parte de bullying în școală?
Dana: Nu, sunt o fire foarte vorbăreață și m-am acomodat și integrat foarte bine. Colegii se mai cicăleau, dar doar în joacă, nimic serios. Am fost o clasă ok.

Copiii tăi au venit să îți spună vreodată de cazuri de genul?
Da, dar nu de ei, de alți colegi. Băiatul face liceul sportiv, îmi închipui că acolo e la ordinea zilei, se mai iau unul de altul. Dacă ar fi avut experiențe violente, aș fi mers la directoarea instituției să discut ce s-a întâmplat. Să facă și o întâlnire între noi și părinții celuilalt copil implicat.

Dar dacă era profesorul cel care agresa?
Tot la director m-aș fi dus, mi se pare normal. Ce să-mi fac eu singură dreptate? Nu mi-aș fi mutat copilul de la școală. Noi avem consiliu de părinți, ei trebuie să se întâlnească și să stea de vorbă.

Alexandrina, 52 de ani

bullying
Alexandrina n-a vrut să apară cu fața. Fotografie de Sandra Padron

VICE: Ați avut parte de bullying în școală?
Alexandrina: Era un băiat fâșneț care mă fugărea cu un ac, să mă înțepe. Atunci eram mai timidă. Mi-era teamă de el, aveam un stres continuu. Nu era un copil cu care puteam să mă pun sau să comunic, voia să mă chinuiască. Le-am povestit părinților, tatăl meu a venit și l-a certat, dar nu l-a lecuit. Până nu i-am spus dirigintei, nu s-a schimbat nimic. Ea l-a luat tare.

Cum v-a afectat toată povestea?
Efecte vizibile pe moment n-au fost, cred că mai mult în subconștient. Toată experiența a durat o lună, mă duceam cu teamă la școală, știam că poate oricând să apară și să mă fugărească cu un ac. După, n-am mai vorbit cu el deloc, am rupt firul. Ce-i drept, așa rezolvase și diriginta, i-a zis să nu se mai apropie de mine.

Profesorii cum erau?
Eu am fost un copil bun, tocilar și foarte liniștit, deci cu mine n-aveau nimic. Dar au fost situații cu alți colegi care erau mai obraznici. Eu cred că treaba asta a profesorilor este foarte dificilă, copiii nu sunt sfințișori. Iar tu trebuie să gestionezi problemele fiecăruia și ai 30 în total. Copilul, când merge la școală, trebuie să se integreze în niște reguli. În ziua de astăzi, și copiii și profesorii profită maximum de libertățile lor. Dacă profesorul nu are voie să facă ceva, copilul poate să întindă coardă și să profite de asta. Sunt și profesori traumatizați, nu doar copii. Dar da, există și unii prea tranșanți.

A venit vreodată unul dintre copiii dumneavoastră să vă spună că a pățit un lucru de genul?
Da, am studiat în amănunțime problema, am mers pe fir. Nu l-am crezut din prima pe copil și poate ar fi trebuit, dar am crezut că adevărul e undeva la mijloc și mai bine să aflu ambele părți. Am analizat vreo lună, o lună jumate și după aceea am ajuns la concluzii, iar de acolo a început rezolvarea. Am stat de vorbă și cu profesorul și cu copilul.

Care credeți că ar fi soluția să nu se mai întâmple bullying?
Depinde de la om la om, nu pot vorbi în numele tuturor. Fiecare trebuie să fie serios în ceea ce face, și copilul, dar și profesorul. Până la urmă, profesorul e doar un copil care a crescut. Lumea noastră nu e perfectă, iar lucrurile astea n-o să înceteze. Cred doar că trebuie să ne strecurăm.

Gabriel, 23 de ani

gabriel
Fotografie de Sandra Padron

VICE: Ai avut experiențe de umilire în școală?
Gabriel: Da, era un băiat mai mare la mine în clasă și se purta foarte urât cu mine, verbal. Am trecut repede peste asta, pentru că în primul rând n-a fost serios și, din simplă întâmplare, am schimbat școala atunci.

Știi că în ultima vreme, ies la iveală mai multe cazuri mai extreme. Care crezi că ar fi soluția ca să nu se mai întâmple?
M-am tot gândit la asta în ultima vreme. Cel mai logic ar fi că, dacă cineva trece prin asta, să caute ajutor. Poate să se ducă la profesori, diriginți sau părinți și să le spună problema pe care o are, iar aceștia să discute și să rezolve. Cred însă că asta nu e o soluție bună pentru că atunci, persoana care e bullied o să rămână la fel, adică tot moale, și în viitor o să fie bullied de altcineva.

Așa că, o a doua soluție ar fi ca persoana asta să facă cumva să nu mai fie vulnerabil pe viitor. Spre exemplu, dacă cineva îl agresează fizic, să meargă să facă box și apoi să-i arate acelui bully că nu mai poate să se ia de el, că va răspunde înapoi.

Dar ce-ai face dacă copilul tău ar veni la tine să-ți spună că l-a agresat un profesor?
Aș lua legătura cu profesorul, să văd care a fost situația, cum s-a ajuns la asta. Nu mă gândesc că vreodată ar trebui să se ajungă la cazul în care un profesor ar putea agresa un elev fizic sau în vreun alt fel. Profesorul ar trebui să știe să se impună în fața elevului fără un astfel de comportament.

Ion, 68 de ani

ion

VICE: Ați fost agresat fizic sau emoțional în școală de colegi sau profesori?
Ion: Fizic de colegi nici nu se punea problema, pe românește: le rupeam capul. Eu am știut să mă feresc, dar am văzut multe bătăi, vorbe urâte, provocări. Cine zice că pe vremea lui Ceaușescu nu existau minte cu nerușinare. În școala generală, mama unui coleg tot venea la mama să-i spună să nu-l mai bat. Lui îi plăcea să provocare și, oricât îl rugam să se oprească, el tot se lega de fete, așa că îl plesneam bine. Aveam o colegă care purta chiloți flaușați din ăia gen pantaloni și se vedeau cumva, iar el își bătea joc de ea. Îi ținea în bancă, iar în pauză, colegul ăsta al meu, îi găsea și le făcea vânt. Avea o țintă incredibilă, mereu reușea să-i agațe de un tablou cu Ceaușescu. Și acolo rămâneau și atârnau. Vă dați seama ce rușine era pentru noi când venea dirigintele la clasă și-i vedea așa? Ne dădea la toți cu rigla în palmă.

Și în afară de aceste incidente cu rigla, ați mai avut alte probleme cu profesorii?
Eram șef de clasă la școala anterioară, dar m-am mutat ca să fac handbal la un alt nivel. Profesoara de chimie m-a lăsat repetent, deși nu era cazul. Pe mine și pe un coleg care era foarte bun la învățătură, dar făcea și el sport. Mai apoi am aflat că de fapt, profesoara făcuse asta pentru că la un moment dat, antrenorul nostru i-a făcut niște avansuri, așa că, s-a răzbunat pe noi.

Ați vorbit cu cineva să rezolvați problema?
Eu mereu am avut susținerea părinților mei, așa că, atunci când a auzit ce se întâmplă, tata a venit să facă contestație, însă a fost degeaba. A trebuit să repet clasă.

Cum v-a afectat toată treaba asta?
Emoțional nu mai eram bun de nimic. Mergeam pe străzi cheaun și mă întrebam cum să mi se întâmple mie una ca asta. Măcar de-aș fi fost vagabond! Cel mai tare mă durea faptul că nu înțelegeam cum o profesoară e în stare de asta.

Ați văzut cazuri de bullying în prezent?
Eu stau în București lângă un liceu, iar acum trei săptămâni a fost o altercație incredibilă, prima pe care o văzusem de asemenea anvergură. Au venit șapte sau opt mașini de poliție pentru că s-au bătut două găști din acel liceu.

Care credeți că ar fi soluția?
Mai multă implicare din partea părinților, o educație simplă și de bun simț. Legile să fie mai aspre, e rușinos că se închid ochii la niște probleme de genul. O mai mare implicare a autorităților. Nu m-ar deranja nici mai multe patrule de jandarmi pe stradă.

Editor: Iulia Roșu