Publicitate
Știri

Cum e să adopți un copil în România de pe lista celor refuzați de alte familii

„Eu de ce exist?”

de Andrada Lăutaru și Iulia Roșu
09 Iulie 2019, 12:51pm

O pagină din caietul cu colaje în care Raluca i-a propus soțului ei, Tudor, să adopte un copil. Fotografii din arhiva personală a familiei Teodorescu

Doi băieței de șapte ani desfac cu emoție două ouă de ciocolată. Mâinile lor subțiri sunt tapetate cu abțibilduri cu personaje din desene animate. Azi nu s-au dus la școală pentru că unul dintre ei este răcit. Sunt gemeni și împart totul. În camera lor lucrurile sunt la pătrat, aproape identice, două birouri, două scaune, două ghiozdane. Pe perete, construiesc din cartoline un oraș. Și în realitate, lumea lor nouă începe să prindă contur.

Băieții repetă clasa zero. Atunci când au făcut-o în grija asistenților maternali care i-au crescut a fost în zadar.

„Nu aveau nici conceptul de plus și minus”, își amintește Raluca Teodorescu, femeia care le este astăzi mamă.

colaje
Întrebarea care a schimbat soarta gemenilor

Carnețelul de colaje prin care a pus întrebarea

După trei ani în care a încercat să aibă un copil și nu a reușit, Raluca, o tânără de 34 de ani, s-a gândit să adopte.

„A fost suferinţa mai mare când încercam decât faptul că nu s-a produs efectiv. La un moment dat nici nu mai ştii dacă îţi doreşti, cu adevărat, ce au prietenele care tot făceau copii în perioada aia, în timp ce eu nu puteam.”

Discutase despre ideea adopției cu soțul ei, Tudor, încă dinainte să se căsătorească. „Mi-am făcut un caieţel cu colaje la care am lucrat câteva luni, nu ştiam cum să îi spun, în cuvinte. Când sunt emoţionată, nu știu să îmi exprim sentimentele foarte uşor şi atunci am făcut un caieţel cu colaje în care la final îl întrebam dacă vrea să fie tatăl copilului meu adoptat.”

Era ianuarie 2017 când i-a dat carnețelul. El s-a emoționat, a spus da și apoi, încet, încet, au început să se intereseze ce înseamnă să adopți un copil în România.

„Acum era datoria mea să îl continui (cu copiii pe care îi vor adopta)”, își amintește Tudor.

Raluca e asistent social și Tudor lucrează în IT. Ideea de a avea copii este un gând cu care au crescut amândoi.

Decizia lor de a adopta a coincis cu schimbările legislative din 2016. Apoi au urmat alte schimbări în 2018, menite să mai simplifice procesul de adopție, în special să modifice timpul de așteptare pentru copilul care intră în sistem. Există în continuare mulți copii declarați adoptabili după ani grei de instituționalizare.

Cu toate astea, în prezent, România are peste 50 de mii de copii instituționalizați. 1 251 de copii au fost adoptați în România în 2017, dintre care 257 proveneau de pe lista de greu adoptabili. În ultima zi a anului trecut, în Registrul Național pentru Adopții, erau înregistrați 3 123 de copii adoptabili. 2 508 erau încadrați ca greu adoptabili, conform Autorității Naționale pentru Protecția Dreptului Copilului și Adopții (ANPDCA) furnizate Hotnews.

Cum a început totul

„Vreau să adopt de când aveam 15 ani”, spune Raluca.

E o tânără energică și extrem de veselă. A fost crescută de bunici în Vrancea. Pentru ea părinții au fost niște vizitatori și bunicii părinți. La șapte ani, când a început şcoala în Bucureşti, i s-a dat lumea peste cap.

„Șoc şi groază că am rămas cu ei şi nu reuşeam să înţeleg cine sunt ăştia, de ce am fost lăsată cu ei. Ei, părinţii mei, au trebuit să îmi câştige încrederea”, își amintește Raluca.

„De când mi-am dorit eu să am copii, știam că vreau să adopt şi să fac copii, dar cumva mergeau mână în mână sau erau interşanjabile. Nu cred ca a contat vreodată foarte mult de unde vine copilul respectiv. A trebuit să apară şi omul cu care să merg pe calea asta.”

La 34 de ani, Raluca a devenit mama a doi băieței crescuți, la rândul lor, tot în Vrancea.

colaje
O pagină din caietul de colaje

Copiii greu adoptabili

Introducerea listei de „greu adoptabili”, în 2016, a fost mană cerească pentru părinții adoptatori cărora le-au crescut șansele astfel de a nu mai aștepta după „potrivire” (procesul de adopție care se face printr-un sistem computerizat, în funcție de profilul copilului și al părinților). Părinții care primesc atestatul de familie aptă să adopte pot cere să vadă direct lista de „greu adoptabili”, iar întregul proces se simplifică. Poate dura câteva luni până când copilul ajunge în noua familie.

Pe listă intră copiii care au fost refuzați de mai multe familii (timp de nouă luni după ce au fost declarați adoptabili), copiii cu vârste mai mari, cu dizabilități, cu frați de care nu pot fi despărțiți și, de multe ori, copiii de etnie romă. Fără ca acesta din urmă să fie însă un criteriu oficial.

„Moral este, din punctul meu de vedere, să faci o alegere pe care să o poţi susţine, adică să adopţi un copil pe care eşti capabil să îl creşti și să îl educi”, spune Raluca.

Asta le-a explicat și o angajată de la Direcție (DGASPC). „Dacă adoptaţi, nu sunteți eroi, nu mergeţi pe ideea asta de caritate, faceţi un act de caritate, dar nu trebuie să fie un motiv asta”, își amintește Tudor.

Una dintre modificările aduse noii legi a fost aceea că și unele ONG-uri se pot ocupa de evaluările psihologice și sociale. Ei merg la Direcţie şi depun dosarul pentru obţinerea Atestatului de Familie /Persoană aptă să adopte.

Raluca și Tudor au apelat la Fundaţia pentru Dezvoltarea Serviciilor Sociale care are proiectul „Eu adopt”, cu ajutorul cărora au mai scăpat de birocraţie. Cei doi au strâns toate actele într-o săptămână. În octombrie 2017, au depus cererea pentru demararea procedurilor pentru adopție.

Pe 28 decembrie 2017 au primit atestatul. Din acel moment aveau dreptul să fie părinți. Au făcut o programare la Direcție și au început să își caute un copil printr-o platformă online. Viitorii părinți pot selecta profilul copilului pe care îl vor adopta, în funcție de mai multe criterii, precum vârsta, sexul, județul, dacă e copil singur sau mai are frați.

„Potrivirea teoretică se face de către un soft, ca să se elimine eroarea umană sau mânăriile. Eu numesc acest algoritm magie tehnologică, deoarece nu a ştiut nimeni să îmi explice exact cum funcţionează.”

În primă fază, își amintește Raluca, au avut un singur criteriu: un copil între zero și patru ani. Au stat trei ore până le-a expirat timpul. După ei, urma o altă familie. Nu au reușit să citească toată lista, așa că au mai făcut o programare.

Când au revenit, au trecut la vârste mai mari, de la cinci la zece ani. „Ne-am uitat şi ne-am oprit la doi frăţiori gemeni, am cerut fişa. Ţi se dă o fişă sintetică, aşa se cheamă, sunt câteva informații generale, nu foarte multe, cât să-ţi faci o idee despre starea de sănătate, cum stă la nivel cognitiv, dacă e dezvoltat conform vârstei. Sunt şi poze făcute de asistenţii maternali.”

Din fișa aleasă de ei, le zâmbeau doi băieței gemeni de șase ani, de etnie romă.

„La noi totul a mers şnur, a fost un proces super uşor, singurul este şocul emoţional atunci când vezi lista cu copiii greu adoptabili, nimic nu te poate pregăti pentru o asemenea situație, te dărâmă. E foarte greu când te uiţi la nişte poze care îţi arată că totul este OK, dar când intri în poveste, afli că nu este totul roz, că acei copii au nişte probleme, de sănătate sau emoţionale, la care nu te crezi capabil să faci faţă. Te dărâmă şi vezi asta pe bandă rulantă”, spune Tudor.

I-am întrebat dacă e atât de simplu, de ce mulți români se plâng că procesul de adopție durează foarte mult timp.

„Unul dintre motive este că românul vrea bebeluşi sănătoşi care să nu fie de etnie şi cu părinţi sănătoşi. Majoritatea românilor vor copii sub trei ani şi de aceea mulţi nu sunt acceptaţi de către familiile care doresc să adopte, deoarece sunt prea mari sau provin din părinţi taraţi.”

Cu toate astea, Irina Popescu, coordonator de proiecte al Asociației SOS Infertilitatea, spunea că etnia romă nu este un criteriu decisiv în refuzul adopției multor copii, ci mai degrabă procedurile greoaie, care întârzie deschiderea adopțiilor îi provoacă pe toți cei implicați.

„Cu cât vârsta copilului în momentul adopției este mai mare, cu atât cresc șansele de eșec în adopție.”

Tudor are o soră și a crescut cu ideea că într-o familie cu doi copii, frații mereu se ajută între ei. Când a văzut pozele celor doi gemeni, și-a amintit de frumusețea copilăriei pe care a împărțit-o cu sora lui. S-au hotărât într-un sfert de oră.

raluca
Raluca și caietul cu colaje

Prima vizită

Cei doi copii trăiau împreună cu asistenții maternali, mamaie și tataie pentru ei, de când aveau cinci săptămâni.

La prima vizită, Raluca și Tudor au mers cu o ladă de Lego și o tonă de emoții care s-au spart în momentul în care au început să se joace cu copiii. A fost prima dată când au construit ceva împreună. Apoi îi sunau în fiecare seară.

„Noi îi sunam de obicei seara la opt, după ce venea Tudor de la serviciu. Odată i-am sunat pe timp de zi şi ne-au întrebat de ce îi sunăm, că nu e seară”, își amintește Raluca.

La telefon, prin video call, le-au arătat unde stau, ce frigider au, ce au în frigider. Tot la telefon i-au dus prima dată cu metroul și în parcul Tei, unde le-au promis că se vor juca atunci când vor veni în București.

Din februarie până în mai 2018 i-au vizitat pe gemeni de aproximativ 16 ori. Procesul implică patru vizite oficiale. Uneori au mers însoțiți de cei de la Direcție, alteori singuri.

Ziua în care au venit acasă

Șapte luni au așteptat sentința de încuviințare a adopției, să poată lua gemenii acasă. 11 mai 2018 a fost ziua cea mare.

Legal, există o perioadă de acomodare de trei luni, în care ai efectiv copiii acasă, dar asta nu implică adoptarea. După trei luni, dacă totul e în regulă, dosarul intră la instanţă şi primeşti o hotărâre judecătorească. Abia din acel moment copiii devin ai tăi şi li se eliberează un certificat de naștere nou. Acum, Raluca și Tudor figurau ca părinți.

„Mi se pare un pic creepy, că e o minciună. Ar trebui să fie un alt document. Nu poți să treci că Gigică e născut în 2011 de Gigica asta care nu l-a născut. La nivel etic, nu mi se pare corect, să fie o steluță acolo, ceva”, spune Raluca.

Pe 24 septembrie au primit și încuviințarea adopției definitive.

În România, când adopți un copil, primești un an de concediu, plafonat la 1 700 de lei pe lună. Au mai primit câte 1 900 de lei pentru fiecare copil când au ieșit din sistem.

Au vrut să îi pună într-un cont pentru copii, dar au avut de plătit întreținerea și facturi.

Luna trecută, ministrul muncii, Marius Budăi, a declarat că legea adopției va fi din nou schimbată. Între propuneri se află mai multe stimulente financiare: șase sute de lei pe lună pentru fiecare familie care adoptă; nouă sute de lei - dacă este vorba de un copil care are un handicap sau care provine dintr-un grup de frați sau suma de 1 500 de lei pentru cheltuielile familiilor care vor să adopte. Prin noua lege se va prelungi și valabilitatea atestatului de „apt de a adopta” de la doi la cinci ani. Schimbări menite să încurajeze adopția națională, dar care nu fac o diferență majoră, susțin unii părinții adoptatori.

Propunerile vin după ce cazul Sorinei, fetița din Baia de Aramă, luată cu mascații de la asistenții maternali, a revoltat o țară întreagă.

colaje
Alte pagini din caietul cu colaje

„Eu de ce exist?”

În România, 17 916 de copii se află în îngrijirea celor 11 218 asistenți maternali atestați. O experiență mai puțin fericită au trăit și Raluca și Tudor cu asistenții care i-au avut în grijă pe gemenii lor. Situația însă era legată de informațiile pe care le-au dat copiilor în tot acest timp.

„La șase ani jumate, când i-am cunoscut noi, ei nu își știau povestea de viață. Ei credeau că i-a născut asistenta maternală”, spune Raluca.

Înainte ca Raluca și Tudor să ajungă la ei, copiii au mai fost văzuți de o familie, când aveau doi ani. Familia nu i-a vrut: erau frați neseparabili, de etnie și mărișori. Refuzul i-a aruncat într-un purgatoriu birocratic. „Nu erau încadrați la nimic, ca probleme de sănătate. Unul dintre ei avea o suspiciune de ADHD, dar nu primea tratament”, explică Raluca.

Își amintește că atunci când i-a luat din Vrancea, cei de la Direcție nu i-au pregătit deloc. Psihologul a venit în ultima săptămână, la ultima vizită, ca să le explice unor copii de șase ani ce este adopția.

„Știau că asistenta maternală este bunica lor, că părinții sunt plecați în Italia și că, la un moment dat, se vor întoarce să-i ia. A trebuit să demontăm niște mituri odată ce i-am adus acasă.”

Raluca povestește că frații au rămas șocați când le-a explicat că nu „bunica” i-a născut, ci o altă persoană. „A trebuit să le explic cu atlasul anatomic în față, ca să înțeleagă. Să aibă conceptul de părinte biologic.” Mai este mult până să integreze tot ce li se întâmplă, crede Raluca. Merge cu ei la terapie, la Fundația care i-a ajutat și cu adopția, aproape în fiecare săptămână.

Fratele suspect de ADHD face mai multe sesiuni de terapie, pentru că îi lipsește încrederea și are episoade de autoagresiune. „Ceea ce au făcut la Direcție e un abuz psihologic. E normal ca un copil de șapte ani să te întrebe: «eu de ce exist»?”

Trauma abandonului necesită însă un proces lung de vindecare „La început, când plecam la baie sau dacă eram cu spatele la ei, în parc, credeau că nu mă mai întorc la ei.”

Cei doi sunt acum, pentru prima dată, într-o familie. Mai vorbesc, din când în când, cu asistenții maternali. „Mamaie și tataie” cresc o fetiță în prezent. Când s-au dus în vizită, acum trei luni, gemenii n-au mai găsit nimic familiar, casa era complet schimbată. A fost momentul în care camera din București a devenit cu adevărat a lor.

Editor: Andreea Pocotilă