Ce poți face când ești într-o relație cu o persoană care are depresie

Când iubitul meu a început să afișeze primele semne de depresie, am fost convins că indică un eșec din partea mea. M-am gândit că probabil nu-i sunt eu îndeajuns, pentru că dac-aș fi, tristețea lui n-ar exista. Starea asta s-ar evapora sub glorioasa rază de soare care sunt Eu și Iubirea Mea.

De-atunci am învățat că nu sunt atât de atotputernic și că depresia e simțitor mai zdravănă decât credeam, nu poți să tragi în ea cu laserul iubirii și să te aștepți să se dezintegreze. În ciuda popularității poveștilor cu „Iubirea e Tot Ce Îți Trebuie” și „Dragostea învinge totul” pe post de titluri de melodii - serios acum, toți artiștii de la Lionel Richie la Deep Purple au scris o melodie cu titlul ăsta - nu poți să rezolvi tristețea altei persoane, indiferent cât de multă grijă există în relația voastră.

Deci ce poți să faci? Poți să faci ceva? Depresia e o boală paralizantă, dar și să vrei să oferi ajutor, fără să ai expertiză, poate fi o provocare uriașă, în mod special pentru că ai fost condiționat să crezi că iubirea împărtășită înseamnă în mod automat că știi ce vrea și de ce are nevoie celălalt în orice scenariu. Dar iubirea nu îți dă puteri telepatice, așa că VICE a decis să întrebe persoane cu depresie despre cum îi pot ajuta cel mai bine partenerii și prietenii apropiați să treacă prin boală. Pentru că, deși nu poți să îți pupi partenerul ca să îi treacă, în stil Frumoasa din Pădurea Adormită, poți, cel puțin, să îi validezi experiențele, să-l ajuți să se ducă la psihoterapie sau chiar să-l împiedici să plece spontan într-o drumeție de mai multe zile, o chestie despre care creierul său hipoman a decis că e o „idee grozavă”.

VICE: Cum te-a ajutat partenerul să treci prin depresie?
Alex: Sincer, cel mai bun lucru pe care l-a făcut pentru problemele mele de sănătate psihică a fost să-mi spună: „Te iubesc și vreau să te susțin, dar nu știu cum să fac asta, așa că, în schimb, vreau să te ajut să-ți găsești un terapeut ca să ai parte de ajutorul pe care-l meriți”.

De cât timp ești cu partenerul tău și când ați început să discutați despre sănătate psihică în cadrul relației?
Suntem împreună de cinci ani și jumătate. Eu mă confrunt cu probleme de sănătate psihică de mult timp. În principal anxietate și depresie și cred că am fost întotdeauna destul de deschis cu el în ce privește sănătatea mea psihică, sau pe cât de deschis poți fi când te simți sumbru și copleșit și nu ești sigur de ce. Aș zice că vorbim deschis despre asta de pe la un an și jumătate sau doi de relație.

A existat vreun moment anume când partenerul tău chiar „a fost acolo” pentru tine? Cum s-a petrecut?
Acum câțiva ani, poate după trei ani de relație, am avut o perioadă grea și după o criză deosebit de nasoală la supermarket, eu și Lucas ne-am luat amândoi o zi liberă de la muncă și am lucrat toată ziua în grădină. Sincer, nici nu-mi place grădinăritul, dar asta a fost ideea lui de a mă distrage de la gânditul în exces. Și, drept să spun, a fost atât de util doar să știu că era dispus să încerce să facă lucruri cu mine, ca să mă ajute să mă simt mai bine. Acest ultim an a fost greu pentru mine. Aș spune că sănătatea mea psihică a fost în cel mai rău hal din totdeauna în noiembrie anul ăsta. Și atunci Lucas m-a încurajat să stau de vorbă cu un terapeut. Mă duc destul de regulat și m-a ajutat din plin! Lucas mă întreabă mereu cum îmi merg ședințele și a spus că dacă vreau să-i împărtășesc mai multe despre ele, pot, dar dacă vreau să țin asta doar pentru mine, e OK.

VICE: Cum poate să te susțină cel mai bine partenerul când te simți deprimată?
Andrea: În cazul depresiei, îndemnuri blânde, de tipul, „cred că e momentul să mergi la doctor”. Sunt bipolară de gradul doi, deci în perioadele hipomane, care acum mă țin doar câteva zile de obicei, am nevoie ca partenerul să mă ajute să pun în practică decizii de genul culcatului la timp, reducerea dozei zilnice de cofeină la o singură cană de cafea, mișcare și mesaje pe tot parcursul zilei, ca să se asigure că nu m-am hotărât că o drumeție spontană de câteva zile e o IDEE GROZAVĂ.

Presupun că ți-a luat ceva timp să ajungi la un nivel de comunicare deschisă în relație. Cum a fost să te deschizi pe tema sănătății tale psihice și să vorbești despre dorințele și nevoile tale cu partenerul tău?
Am fost diagnosticată cu depresie pentru prima oară la opt ani. La 18 ani am fost diagnosticată bipolară de gradul II. După diagnosticul ăsta, mi-a luat câțiva ani să mă stabilizez și să învăț ce trebuie să fac ca să continui să rămân stabilă. Unul dintre cele mai importante lucruri pentru mine a fost și rămâne să accept că perioadele de tulburări psihice sunt parte din viața mea. A fi bipolară e parte din cine sunt. Nu există niciun univers paralel în care eu, varianta „sănătoasă”, pot fi privată de culmi și decăderi și serotonină.

De asemenea, e extrem de important să înveți să-ți aperi drepturile, dacă o tulburare psihică e parte din viața ta. N-o să ai neapărat acces la tratament corect dacă nu înveți să faci asta. Pe scurt, mi-am cunoscut partenerul la câțiva ani după ce învățasem toate astea și am fost deschisă cu el de la bun început despre diagnosticul meu și ce înseamnă el în contextul vieții mele. Amândoi am fost. Comunicarea bună a fost temelia pe care ne-am construit relația, care a început drept prietenie și apoi s-a transformat într-o relație. Am avut dintotdeauna emoții mai mari de a împărtăși informația asta în contextul relațiilor profesionale decât în al celor de prietenie sau de cuplu. Nu vreau să-mi pierd capacitatea de a-mi plăti chiria pe baza percepțiilor despre ce fel de ajutor mi-ar trebui și a ceea ce înseamnă asta pentru productivitatea mea. În relațiile de cuplu sau de prietenie e diferit. Îmi e mai ușor să mă deschid. Dacă persoana respectivă are nevoie să plece, atunci de asta are nevoie și e ok.

VICE: Cum te poate sprijini cel mai bine un partener când ești deprimat?
Trevor: Prin prezență. Să ne vedem regulat la prânz. Să-mi zică: „Sunt aici pentru tine”, fără să-i reamintesc eu.

Și există comportamente care ți-ar putea înrăutăți, de fapt, depresia? Gen, vreo reacție bine-intenționată, dar greșită?
Mă activez cel mai tare când cineva îmi spune că sunt „din familie”, fără să-și dea seama ce povară pune asta asupra mea. Mi s-a spus de multe ori în viață că sunt din familie, dar fără ca asta să dureze pentru totdeauna, cum se-ntâmplă cu familiile. Chiar și un mediu profesional în care grupul e denumit „familie” îmi apasă butoanele de panică.

Poți să-ți amintești vreun moment anume când erai deprimat, dar apoi un prieten sau un partener a zis sau a făcut chestia absolut perfectă?
Odată eram varză și au venit trei prieteni la mine acasă, cu flori, și mi-au realimentat tot dulapul de băuturi. N-au venit să mă pupe pe creștet. Au venit râzând, bucuroși împreună. Aproape că m-au ignorat. Nu m-am simțit ca un pacient. Pur și simplu am simțit că cineva are grijă de mine cum nu mi se mai întâmplase niciodată.

Da, și eu simt că e foarte important să nu faci omul să se simtă ca un pacient.
A fost, probabil, cea mai caldă interacțiune interumană din viața mea.

VICE: Care e experiența ta de viață cu depresia și cât au fost de importanți prietenii apropiați și rudele în ce privește sănătatea și bunăstarea ta mintală?
Jocelyn: Am avut marele noroc de a primi sprijin solid, atât din partea prietenilor, cât și a rudelor, de-a lungul anilor, deci sunt multe lucruri pe care aș putea să le indic, dar de două ori când eram cel mai grav, chiar s-a redus totul la iubire militărească și responsabilizare. În primul caz, mama a format numărul unui terapeut și mi-a întins telefonul. Știa că nu poate să facă ea programarea în locul meu, dar mai știa și că eram cu capul într-un loc în care nu puteam fizic să dau eu telefonul și de-asta a fost atât de special. M-a împins din greu să fac treptat, pe cont propriu, pașii care m-au condus către o viață mult mai fericită și mai sănătoasă.

În cel de-al doilea caz, eram blocată într-o stare psihică de degradare treptată timp de circa un an, mă afundam progresiv din ce în ce mai adânc. Până-n punctul ăla eram convinsă că timpul petrecut la terapie îmi oferise toate instrumentele de care aveam nevoie ca să-mi gestionez sănătatea psihică, iar ideea că nu reușeam asta mă făcea să mă simt o ratată, ceea ce a înrăutățit situația, ce bucurie! Era un tip de depresie cu care nu eram obișnuită, așa că am ignorat-o mult timp până când a început să mă înfricoșeze. M-am dus în vizită la cel mai bun prieten al meu și după o conversație de 20 de minute, m-a luat tare: „O să te duci luni la doctor. O să ceri un antidepresiv. Eu o să te verific, ca să mă asigur că ai făcut asta și o să te pisălogesc în fiecare zi, până când o faci”. Asumarea asta de responsabilitate din partea prietenului meu m-a dus la doctor și m-a băgat pe medicamente care mi-au schimbat complet viața.

VICE: Cum te poate susține un partener când ești deprimată?
Elaine: Să meargă la magazin să-mi ia dulciuri sau orice-mi trebuie ca să mă simt mai bine. Să mă lase în pace câteva minute. Să mă plimbe cu mașina.

Deci astea sunt gesturi pe care partenerul ar trebui pur și simplu să le FACĂ, fără să i se amintească, sau mai degrabă ai cere tu chestiile astea?
În general nu mă deranjează dacă face din proprie inițiativă lucruri care nu necesită participarea mea. Nu-mi place să fiu forțată să fac lucruri. Așa că e ok dacă se duce la magazin și-mi ia ceva bun fără să mă întrebe, dar nu e bine dacă mă presează să ies afară când nu pot. Aș prefera să mă întrebe dacă am chef să fac ceva, mai degrabă decât să insiste pe tema asta.

Există anumite comportamente din partea unui partener, care-ți provoacă sau agravează starea psihică?
Singura chestie care chiar îmi displace e când partenerul începe să se supere pentru că sunt eu supărată - adică nervoasă sau sensibilă - sau încearcă să mă forțeze să fac ceva ce crede că m-ar ajuta. În general, nu-mi doresc decât mult spațiu și să nu existe martori când sunt într-o dispoziție proastă, deci cel mai bine e ca partenerul să se țină la distanță. Sincer, mă simt prost față de Evan, îi e destul de greu când mă simt oribil pentru că nu sunt întotdeauna prea amabilă în starea aia. Cel mai bun sfat pe care-l pot da e să-i acorzi spațiu partenerului în depresie și să te străduiești cum poți tu mai bine să treci peste starea proastă, când brusc iese din ea.

VICE: Ce sfat ai da oamenilor care încearcă să-și ajute partenerii să facă față depresiei?
Mitchell: Există o chestie importantă pe care oamenii trebuie să și-o amintească, înainte de a încerca să ajute orice persoană deprimată: indiferent ce faci pentru ei, indiferent ce medicamente li s-au prescris etc., tot vor avea zile în care e posibil să le fie greu și e absolut ok. Nu e treaba partenerului meu să mă repare sau să-mi facă depresia să dispară.

Totuși, există ceva ce te-a ajutat pe tine, personal?
Cel mai bun lucru pe care-l poate face un partener e să aibă răbdare și să mă susțină, prin a respecta faptul că poate nu sunt în stare să fac tot ce ar face el în mod normal. Spre exemplu, dacă mă simt extrem de trist sau anxios, partenerul meu nu insistă să mergem la evenimente sociale la care suntem invitați. Și dacă totuși ies, am reușit - în timp și printr-un proces de eliminare - să găsim moduri prin care îi comunic că nu prea fac față și găsim o cale de a pleca, dacă e cazul.

Cum arată comunicarea asta?
Richard e super sociabil. Dar la petreceri încearcă să stea cu ochii pe mine, dacă nu stăm împreună. Dacă nu mă simt bine și vede asta, găsește o cale de a vorbi discret cu mine sau mă duc eu la el și-i șoptesc. Dacă stăm vizavi la o masă, îi scriu un mesaj și-i atrag atenția, ca să-i semnalez că e cazul să plecăm.

Presupun, totuși, că a durat ceva să stabiliți genul ăsta de comunicare foarte apropiată. Ți-a fost greu să-i mărturisești că suferi de depresie?
Clar a durat ceva timp să stabilim cum e potrivit să comunicăm. De fapt, ne-am cunoscut cumva amuzant. Ne mai văzusem o dată înainte, când eram eu barman, dar nu s-a întâmplat nimic. Apoi m-a invitat un prieten comun la casa lui de pe Insula Gabriola și m-a întrebat dacă pot să-l iau și pe un prieten de-ai lui cu mașina, când trec prin Vancouver. Evident, prietenul pe care l-am luat era Richard, așa am avut timp să vorbim și să ne cunoaștem tot drumul până acolo, plus două curse cu feribotul. Au apărut în conversație multe chestii profunde și personale, în timp ce ne apropiam foarte rapid. A fost super empatic și un ascultător excelent, a pus întrebări delicate cu blândețe. M-a făcut să mă simt suficient de comod cât să mă deschid un pic pe tema asta. Sincer, simplul fapt că am vorbit cu el fără să fim la o primă întâlnire sau să vorbim pe net m-a făcut să mă deschid mai ușor.

Articolul a apărut inițial pe VICE CA.