Cum am ajuns să fiu dependent de heroină, după o injecție la spital

M-am îmbătat și m-am spart prima oară la vârsta de 11 ani. Voiam să fiu cool, să mă placă lumea. Eram copilul ăla care vrea să se facă artist și urăște școala. În liceu, am fost votat drept cel mai amuzant din clasă.

Când aveam 19 ani, am fost la o petrecere în Ocean City, Maryland. Am băut niște beri și niște shoturi de Jack Daniels și am căzut de la un balcon de la etajul doi. Am scuipat sânge și m-am pișat sânge, m-a durut rău coloana, dar nu mi-am rupt nimic. Din fericire, n-am murit. Dar a fost unul dintre momentele critice ale vieții mele. Unul dintre numeroasele astfel de momente.

Am ajuns la spital și mi-au injectat morfină în cur. Fata care era cu mine a zis că gemeam de parcă aveam orgasm. N-o să uit niciodată momentul ăla: a fost ca o eliberare dulce care îmi curgea prin vene.
Doctorii mi-au dat tot felul de pastile – Vicodin, Percocet, Oxycodone. După o vreme, am început să le pisez și să le trag pe nas, în căutarea senzației pe care mi-o dăduse injecția cu morfină. Între timp, toleranța mea a crescut, iar doctorul îmi prescria doze tot mai mari, până am ajuns să iau 180 de miligrame de Oxycodone pe zi – adică șase tablete de treizeci de miligrame. Mai târziu, am ajuns să iau câte zece pe zi. Și alte șase tablete de zece miligrame de metadonă. Și îmi injectam și crack.

E foarte ciudat cum ajungi dependent pe nesimțite. Nu mi-am dat seama că deveneam dependent. Îmi amintesc cum a fost prima oară când am rămas fără pastile. M-am trezit cu gura plină de salivă și o durere intensă în spate. Nu înțelegeam ce am pățit. Am ieșit și mi-am luat niște beri și le-am băut pe toate. Apoi a venit un prieten și mi-a dat un Percocet și am început să mă simt iar bine. Atunci mi-am dat seama că mă simțeam rău pentru că nu mai aveam Percocet. Dar tot nu m-am prins că e grav. M-am gândit doar că ar trebui să am grijă să nu mai rămân fără.

Dozele au crescut încontinuu. Când am început, îmi ajungeau cinci sau zece miligrame de Oxycodone ca să mă simt bine. Apoi am crescut la 15. Apoi la douăzeci și la treizeci. Apoi la șaizeci. Și deodată am ajuns la trei sute. Singura problemă era că nici măcar trei sute de miligrame nu mă mai făceau să mă simt la fel de bine cum mă făceau cele zece miligrame la început.

Am devenit dealer pentru un grup mic de prieteni și mereu încercam să păstrez suficiente pastile și pentru mine. Banii câștigați îi dădeam tot pe droguri. Era un cerc vicios al dependenței. N-ai bani și ești în sevraj, vinzi ce pastile ai ca să-ți iei o doză de heroină sau coca și să te mai spargi câteva ore. Și tot așa, la infinit.

Am avut și câteva joburi, dar n-am reușit să mă țin de niciunul. Îmi amintesc că am fost chelner într-un restaurant din Wilmington, Delaware. Mergeam la baie cu o farfurie și o lingură, sfărâmam pastilele și le trăgeam pe nas. Și colegii mei bănuiau că asta fac, mă mai luau la întrebări, dar le ziceam că nu e mare lucru. Ce? Toată lumea mai face asta, nu? Așa gândeam, îmi găseam mereu justificări.

Pe la vârsta de 25 sau 26 de ani, doctorița n-a mai vrut să-mi dea rețetă. O sunaseră părinții mei și o rugaseră să înceteze. I-am urât pentru asta în perioada respectivă.

Heroina era mai ieftină și mai ușor de obținut. Am contractat hepatita C prima oară când mi-am injectat droguri. Am împărțit seringa cu un tip pe care îl cunoșteam. El a murit între timp. După ce am început să amestec cocaina cu opiacee, am simțit că mi se terminase viața.

Cred că am încercat să renunț la ele prima oară la 27 sau 28 de ani. Apoi de alte câteva ori. Dar nu m-am potolit până n-am făcut și închisoare pentru asta. Nu trăiam pe străzi și nu le dădeam oamenilor în cap – încă locuiam cu ai mei. Dar nu mi se îndeplinea niciun vis, niciun ideal. Simțeam că bat pasul pe loc. Mai întâi iei droguri ca să te simți bine, dar apoi te trezești că nu mai e distractiv deloc. Mi-au adus numai suferință. Era timpul să scap de ele.

Astăzi se împlinesc 508 zile de când sunt curat – n-am mai băgat în mine nici droguri, nici alcool, de un an, patru luni și 22 de zile. Merg la multe întâlniri ale dependenților de droguri. Fac și voluntariat în centre de reabilitare, gătesc pentru persoanele fără adăpost. Am început să le pun și muzică în centre persoanelor dependente. Cred că muzica ajută mult. Pe Facebook am cam 65 000 de ascultări la piese și mă simt bine când scriu articole la care rezonează alți oameni cu aceleași probleme. Merg și la sală. Am slăbit vreo douăzeci de kilograme de când m-am lăsat de droguri și alcool.

Îmi doresc mult să mă întorc la școală. Vreau să dau la administrație medicală – mi-ar plăcea să fiu administrator al unui centru de reabilitare. Deocamdată, sunt chelner într-un restaurant destul de cunoscut din Philadelphia, unde vin clienți foarte respectabili. Îmi place să fiu lucid. Și, culmea, oamenii mă plac mai mult așa.