Am lucrat în presa locală din România, unde am găsit lumea paralelă a jurnalismului

Nimic nu te pregăteşte cu adevărat pentru viaţa de – mie îmi place să îi zic „gazetar", sună mofturos – aşa cum o face presa locală. Am făcut asta timp de vreo doi ani, până când mi-am dat seama că trăiesc într-o realitate paralelă şi că, de fapt, în loc să evoluez în vreun fel, mă întorc în timp. Am făcut trecerea asta după o perioadă la un cotidian din București și după un singur contact cu presa de provincie la o revistă din Iași, unde viața era decentă.

Poate orașul ar fi greu de ghicit, nu-i între cele mari. Totuși, l-am menționat și-n primul meu articol: Botoșani. Am avut multe momente în care m-am gândit dacă nu cumva am murit undeva pe parcurs, pentru că mi se părea mult prea absurd tot ce mi se întâmpla.

Am plecat din București din cauză că viața te pune să iei decizii inedite și am aflat că să lucrezi în presa locală înseamnă nopţi nedormite, nervi rupţi, morţi întinşi pe asfalt şi oameni care se iau mult prea în serios decât ar trebui. Asta şi fiindcă e ideea aia proastă, dar bine întipărită că „ceea ce scriem noi chiar contează". Nu a contat nici măcar 1% din ce am scris eu.

Niciodată nu i-am aflat numele, fiindcă nu a vrut să mi-l zică, îmi tot promitea că data viitoare când ne vedem îşi va dezvălui identitatea în faţa mea. Însă, întotdeauna când apărea, deja ştiam ce vrea: o geacă. Venea zilnic şi băga capul pe geam, iar cum nimeni nu are la el o geacă în plus, mai ales în iulie, pleca destul de nemulţumit doar cu ţigări, doi-trei lei, cafea sau covrigi. Adică jumătate din chestiile pe care le aveam de obicei la mine. După a început să şi-o ardă prost, aşa cum fac toţi boschetarii semi-nebuni, şi voia mai mulţi bani, ţigări „din alea cu click" şi cafea de la automat.

Ah, da, şi o geacă în funcţie de sezon: „Dacă e mai răcoare, să fie din aia de fâş cu glugă, vezi şi tu ce ai pe acasă". A primit-o într-un final de la unul dintre colegi, dar aşa cum s-a dovedit până acum ştiinţific oamenii de treabă şi-o iau cumva de la Univers. Boschetarul a vândut geaca în următoarea oră şi, bonus, a dat şi perechea de bocanci primită de la binefăcătorul lui, pe 20 de lei. A doua zi l-a întrebat, când l-a văzut la ţigară, dacă nu are cumva pe acasă nişte cămăşi.

Ce am mai aflat eu în cel mai greu mod cu putință a fost că expresia aia cu „a călca pe cadavre" se aplică și la propriu. Adică nu ține de principii, ci de cât de mult îți dorești exclusivitate și cititori. Plus cât de tare ești de stomac. În prima vară m-au trimis într-o comună unde un băiat fusese târât pe asfalt și omorât pentru că se plimba pe la miezul nopții cu bicicleta și nu avea niciun soi de obiect reflectorizant pe el. Așa că s-a întâmplat ca un alt băiat abia întors din Germania și la volanul unui BMW nou-nouț să dea peste el, când își testa caii putere.

Probabil m-am şi ales cu câteva blesteme din partea oamenilor pe care îi sâcâiam constant cu întrebări stupide. Nu de alta, dar abia îşi culegeau rudele moarte de pe șosea în urma unei nenorociri și eu tot țineam să-i întreb chesiti. Da, la nivel de micro-univers, accidentele rutiere, mai ales alea cu victime şi mult sânge, sunt la mare căutare. Oricât de grotesc ar suna, noi ca popor suntem mari amatori de tragedie, iar presa livrează asta din plin. Însă partea grea era aia cu sursele, că trebuia să afli și să ajungi primul la un accident. Să fii pe fază cu băieții de la ambulanță și să ajungi înaintea lor. Ba chiar și înaintea poliției dacă se putea. Pentru că dacă nu scriai, nu mâncai.

Cel mai periculos e că virusul ăsta al exclusivității te prinde. Îmi doream să aflu primul, să dau primul, să am primele poze cu tragedia. Am pășit peste cadavrul puștiului și m-am dus țintă spre prietenii care îl plângeau pe marginea drumului de țară. Când m-am întors cu imaginile și o poveste demnă de stors lacrimi, m-au certat că nu e suficient de dramatic nimic din ce am scos de la bieții oamenii și că nu așa se face. Deși aproape mi-am luat-o de la ei în noaptea aia, că prea puneam întrebări și le băgam camera în față. Cum încet-încet se prindeau de ce li se întâmplă, le creștea și enervarea, plus dorința de răzbunare.

Mi se părea că sunt la fel ca soldații ăia din prima linie, care pică primii. Eram ăla pe care oamenii ar vrea să-l bată primul. Dar nimic nu se compară cu adrenalina pe care ți-o dă presa în combinația asta cu moartea. La nivelul ăsta, e cel mai tare drog. Ești un mic Dumnezeu. Eram cel care alegea ce dăm și în funcție de cât de macabru era, merita sau nu să te deplasezi „la fața locului".

Câteva luni mai târziu aproape am cumpărat un rinichi. Mă plictiseam, era o zi în care pierdeam mult în fața concurenței și se punea presiune pe noi să găsim ceva tare. Am început să caut anunțuri mai vechi și să dau telefoane. Norocul a dat peste mine când o femeie de vreo 50 de ani, tot de pe undeva de la țară, mi-a răspuns și mi-a zis bucuroasă că „da, mai e de actualitate. Vorbesc imediat cu soțul, că el decide, și vă sun înapoi. Sau stați așa că îl întreb acum, că tocmai a venit". Deși era organul ei vital, bărbatul decidea. M-ar fi costat 30 000 de euro și banii trebuiau dați în mână, la prima întâlnire, că nu credeau în bănci.

Probabil am fost o dezamăgire pentru ei când, a doua zi, cum am promis, nu i-am mai sunat pentru a face toate aranjamentele. La fel de probabil e că nu au văzut niciodată respectiva știre, mai ales că mi-au și zis că locuiesc într-o zonă în care uneori nu există curent electric și nu au calculator sau internet.

Deja îmi creasem un mic renume când am ajuns la inaugurarea unei piscine într-un oraș vecin. La tăierea oficială a panglicii roșii era însuși primarul, șprițat. Când m-a văzut, m-a luat pe după umeri și a vrut să mă cinstească c-o porție de mici, fiindcă îi onorasem invitația.

Am refuzat politicos, că erau 40 de grade afară și văzusem unde își țineau carnea de grătar. Deși dacă ar fi insistat, între noi fie vorba, aș fi mâncat, că îmi era un pic frică de el. Imediat ce le-a gâfâit cetățenilor lui că se pot arunca în apă, am crezut că intrase în preinfarct și o să cadă și el în valurile de spumă care ieșeau din aparatul special închiriat pentru eveniment. Dar s-a ținut bine, s-a dat un pas în spate și și-a amintit: „cine vrea cu adevărat să se răcorească, poate să meargă direct pe gheață în costum de baie".

Am crezut că nu văd bine. Lumea chiar l-a ascultat și ieșea din apa în care au stat vreo cinci minute. Erau cozi imense, pentru că lângă piscină era deschis și patinoarul susținut de un generator care trăgea din greu. În chiloți și cu spumă pe ei, ăia care l-au votat se plimbau mulțumiți pe patine și făceau tumbe prin aer. Apoi le lăsau și se mai aruncau o tură în apă. Tot delirul ăsta a ținut cam o oră, pentru că s-a ars generatorul. Piscina aia a fost cel mai minunat lucru pe care l-am văzut în viața mea.

Altfel, sunt chestiile evidente în presa locală. Există doar pentru că undeva e și un interes politic. Banii nu-s la fel de mulți ca-n „presa centrală" și salariile sunt mai mici. De publicitate nici nu mai vorbim, e departe de contractele din București. Odată ce treci în lumea asta admiți că deontologia și calitate sunt niște chestii mișto despre care citești la facultate și speri să se întâmple în viitor. Iar faptul divers și situațiile dramatice sunt cele care îți asigură o oarecare supraviețuire până luna viitoare. Asta dacă n-ajungi să fii șantajat să faci ceva, la presiunea patronului. Mereu există câte un patron care știe că poate dispune de oameni după cum dorește. Opțiunile angajatului sunt limitate.

Totuși, cu o lecție am rămas: dacă nu te iei prea în serios, ai și ceva ocazii să te distrezi. Nu cred că poți schimba lumea din provincie, dar măcar ți-o faci pe-a ta mai bună până ajungi la mai bine sau din nou la Capitală, cum am făcut eu după șederea mea la gazeta locală.