De ce prosperitatea din România interbelică e poate cea mai mare minciună din istoria țării

Ehe, România interbelică – aici e momentul în care îți dregi glasul, te îndrepți de spate și îți umezești ochii a nostalgiei după ceva ce n-ai trăit niciodată. Vremurile când eram o țară mare și respectată, condusă de oameni de stat cu viziune și educație, nu politicienii mici și inculți de acum. Nicolae Iorga, Mircea Eliade, Ion I.C. Brătianu, Nicolae Malaxa sau chiar Iuliu Maniu și ce de mari români. Aveam intelectuali pe atunci, dom’le, nu ca acum, când orice analfabet face facultate. Elite cu e mare!

Aceasta e doar o mică parte din nuanțele discursului nostalgic după „vremurile bune”. Chiar dacă e asemănător cu discursul despre cum era mai bine în comunism, interbelicul are două avantaje mari – nu prea mai sunt oameni care să-l fi trăit și narațiunea e susținută de „lumea bună”, astfel că nu se opune nimeni când mai sunt exagerate părțile bune și minimizate cele rele. 

Într-un fel e de înțeles.

Cum după 1989 opoziția la FSN era disperată după repere, România interbelică părea cea mai la îndemână alegere, mai ales că unii o și trăiseră. Iar, odată cu reînființarea partidelor tradiționale și popularitatea Regelui Mihai pe val, unii sperau la un soi de restaurație. Oricum, n-a fost să fie. PNȚ-CD s-a evaporat, PNL s-a acomodat, PSD (partidul istoric) a fost preluat de Năstase pentru brand, iar Regele Mihai a dat-o la pace cu Iliescu și Năstase pentru domeniile regale.

Odată parafată prietenia, fostul monarh și-a îndulcit tonul față de mai-marii politici, iar conducerea PDSR, acum PSD, a spus că regele e okay și totul a devenit chill. Nu-și mai face nimeni filme că redevenim monarhie, dar impresia că interbelicul a fost o epocă de aur a României nu doar c-a rămas, dar a prins rădăcini și mai adânci. Poate fi din cauză că vrem să fugim de prezent. Ori căutăm cu disperare ceva de care să fim mândri. Oricum ar fi, imaginea României interbelice e construită pe câteva mituri, dacă nu chiar minciuni de-a dreptul.

Noua constituție a României din 1923 era una dintre cele mai progresiste pentru vremea ei. Țăranii au primit pământ, iar votul a devenit „universal” – mai puțin pentru femei. Ce să mai, România Mare avea să fie o mare democrație. Cu excepția că nu prea a fost.

Popor plin de creativitate, inventasem democrația originală încă de pe atunci, dar care funcționa în sens invers. Adică în loc ca parlamentul ales de popor să decidă guvernul, guvernul decidea parlamentul. Cum, mai exact?

Regele numea prim-ministrul, acesta organiza alegerile și, desigur, le și câștiga de fiecare dată – cum a fost cazul și cu guvernul în care era Octavian Goga în 1937. În numai 20 de ani, 1919–1939, au fost 11 rânduri de alegeri. Toate, cu excepția celor din 1937, au fost câștigate de partidul care le organiza. Nu doar atât, dar monarhul avea puterea și să dizolve parlamentul după chef. Ferdinand I a făcut-o chiar cu primul parlament ales după unire, iar el nu era o excepție. Fiecare din cei trei regi adulți ai României a avut o antipatie profundă pentru democrație și a preferat să conducă în mod arbitrar.

Oricum, știi că nu prea ai stabilitate politică atunci când schimbi 33 de guverne în 20 de ani. Deși exista o alternare la putere a partidelor, nu înseamnă că România nu era o semi-dictatură. Doar că era făcută cu rândul. Imediat cum un partid ajungea la putere găsea pretext să declare stare de asediu. Ceea ce dădea guvernului puteri uriașe să ia decizii în locul parlamentului, să instituie cenzura și, în general, să se șteargă undeva cu principiile democratice. 

La cum mergeau lucrurile pe atunci, nu le-a trebuit mult românilor să spună că nu prea e combinație democrația asta și că mai bine ar fi o dictatură. Unii au mers pe mâna legionarilor, dar Carol al II-lea avea propria lui combinație: să fie el dictatorul.

Din 1938 a desființat partidele, a instaurat cenzura și a scăpat de persoanele incomode. Deloc surprinzător, mulți dintre politicieni s-au dat cu noua putere, l-au lăudat și au îmbrăcat noua uniformă albă de senator. Da, uniforma chiar a fost obligatorie o perioadă.

Dacă ți se pare că partidele de astăzi umblă cu tot felul de șmenării la vot, cele de atunci erau și mai și – oameni care votau ilegal de mai multe ori, învățători și preoți folosiți ca agenți electorali ori schema devenită tradiție locală cu morții care participă și ei la vot. Nu-s vreo surpriză nici mita electorală cu bani sau alcool, însă violența era un mult mai des folosită.

Ca să-ți faci o idee, un deputat din Bistrița povestește cum a încercat PNL, aflat la putere, să-i fure voturile în favoarea propriului candidat, preotul Ioan Pop. 

Preotul și-a pus fiul președinte la una din secții. Cum jandarmeria a arestat observatorii trimiși de adversar, băiatul preotului a votat el în locul tuturor – victorie de 98 la sută pentru tatăl său. În alt sat, oamenii au intrat noaptea în secția de votare și-au schimbat buletinele de vot, deși teoretic secția era păzită de soldați. Și celelalte partide acționau tot la fel, nu-ți face iluzii.

Altă strategie ingenioasă a aparținut Partidului Poporului. Cum organiza alegerile, declara special anumite comune sub epidemie de tifos. Aceasta se termina, coincidental, exact în același timp cu alegerile.

Dacă regele dădea guvernarea partidului opus pentru a organiza alegerile, nu prea aveai nicio speranță să câștigi. Erau ani în care un partid câștiga o majoritate de 60 la sută, iar anul următor, când celălalt partid organiza alegerile, scădea la șase la sută. Cât despre politicieni, studiile făcute prin Occident nu înseamnă că aveau și alte metehne decât cei de acum. Afacerile cu statul, corupția și nepotismele erau la ordinea zilei. De la omniprezentele șpăgi micuțe, până la intelectuali ca Nae Ionescu, sau regele Carol al II-lea, poreclit „primul corupt al țării”, toți vedeau corupția drept ceva normal.

E și un moment interesant cu regele și cei doi industriași Max Auschnitt și Nicolae Malaxa. Șpaga regală nu se dădea pe sub mână, ci la partide de poker. Într-o astfel de noapte cu schimb de influență, Max Auschnitt care l-a întrebat pe adjutantul regal Ernest Urdăreanu: „Măi Urdărene, de ce nu ne spune direct regele de ce sumă are nevoie ca să nu mai stăm aici toată noaptea în fum.”

Încă de pe atunci serviciile de informații erau adânc infiltrate prin viața politică, socială și prin presă. În loc de protecția împotriva pericolelor externe, serviciile începuseră deja să fie folosite pe post de poliție politică. Oricum, norocul a fost că ofițerii au fost mereu de o înaltă statură morală. Glumesc – mai ales că Mihail Moruzov, directorul Serviciului Secret de Informații, a făcut numai jocurile murdare ale lui Carol al II-lea. Nu doar că făcea parte informal din camarila regală, dar uneori primea și bani direct de la rege.

Pe lângă spionarea liderilor politici, s-a ocupat de slăbirea și sabotarea celor două mari partide și a pregătit terenul pentru dictatura regală. De fapt, atât de bine erau infiltrați agenții, că unii au ajuns membrii de vază ai partidelor. Unele lucruri chiar că nu se schimbă, doar că acum le zici „securiști” sau, după caz, „nomenclaturiști”. 

Pe lângă dictatura regală, cealaltă alternativă la oligarhia bipartidă era extrema dreaptă, Mișcarea Legionară. Cu un discurs axat pe corupția clasei politice și nevoia renașterii naționale, legionarismul a prins mai ales în rândul tinerilor educați. Dar nu te gândi că era doar gura de ei.

Au asasinat doi prim-miniștri în funcție și pe Nicolae Iorga, fost prim-ministru, iar astea sunt doar numele cunoscute de pe listă. Chiar Zelea Codreanu pe când avea 25 de ani a dat tonul atentatelor când l-a împușcat pe prefectul poliției de Iași, dar a fost achitat pentru legitimă apărare.

Organele statului nu acționau nici ele diferit de alți criminali. Represaliile aveau loc fără să se împiedice de noțiuni ca dreptul la proces, direct la ordinul lui Carol al II-lea. Codreanu și alți legionari acuzați au fost omorâți în timp ce erau transferați în altă închisoare, sub acoperirea că au încercat să fugă de sub escortă – schemă deja clasică pe atunci. Iar asta nu-i nimic. 

După uciderea prim-ministrului Armand Călinescu, regele a ordonat executarea fără judecată a 252 de legionari drept răzbunare, iar trupurile lor să fie expuse public timp de trei zile în reședința fiecărui județ. Iar asta era doar încălzirea față de ce avea să urmeze la pogromurilor de la Iași și București.

La Iași, comandantul jandarmilor le-a ordonat să-i extermine pe evrei „de la pruncul în fașă până la bătrânul neputincios, toți fiind periculoși pentru nația română.”

Cât despre cealaltă parte a spectrului politic, stânga nu o ducea nici ea prea bine. Cu legionarii mai era cum era, nu e ca și cum ideile rasiale sau religioase nu erau împărtășite de mulți. Socialiștii însă veneau cu idei și mai periculoase pentru clasa conducătoare, cum ar fi creșteri de salarii ori programe sociale. Dacă Partidul Comunist fusese declarat ilegal, Partidul Social Democrat al lui Titel Petrescu reușise, totuși, în ‘28 să intre în Parlament printr-o alianță cu PNȚ. Blocul Muncitoresc–Țărănesc a reușit și el după să treacă pragul, dar guvernul le-a invalidat toți candidații.

Cât despre drepturile angajaților, e de ajuns să te uiți la încercările de grevă sau protest - Greva tipografilor din 1918, Greva minerilor de la Lupeni din ‘29 și Grivița ‘33. Orice încercare pașnică de a cere drepturi mai bune era declarată imediat o încercare a bolșevicilor de destabilizare a țării – un obicei conservat până azi, cu forme ușor diferite. 

Armata și poliția deschidea focul direct în sindicaliști neînarmați și mai arestau câteva sute pe lângă. Dacă erai arestat, aveai noroc să scapi doar cu o bătaie și închisoare. Alții, cum a fost cazul unui comunist de 27 de ani, erau uciși de jandarmi fără proces. Motivul? Tot schema cu „fuga de sub escortă” când era transferat.

Când te uiți la ce palate și blocuri art-deco s-au construit prin Bucureștiul interbelic te gândești că perioada a fost una de mare boom economic. Mă rog, pentru unii a fost, dar pentru majoritatea populației The Roaring Twenties nu au existat. Cu 80 la sută din populația țării la sat, rata de urbanizare era mai aproape de Evul Mediu decât de secolul industrial, iar mai toți trăiau din lucratul pământului.

Totodată, deși în Occident anii ‘20 au însemnat prosperitate și dezvoltare, țăranii români au ajuns, culmea, să trăiască mai prost decât înainte de unire – dap, ai citit bine.

Dacă în 1913 era un PIB pe cap de locuitor mai mare decât Grecia sau Polonia, în 1938 românii erau penultimii, doar deasupra Albaniei. Produsele de bază și chiriile s-au scumpit enorm. Consumul de ceai, cafea, tutun, producția medie la hectar, exporturile, toate au regresat. În afară de marile orașe și elita economică, avansul tehnologiei n-a adus aproape niciun beneficiu. O combinație de corupție, incompetență și exploatare a celor săraci a dus la una din cele mai inegale țări europene. Te mai miri c-a picat comunismul pe-un sol așa fertil?

Pentru că mâncau aproape exclusiv mămăligă, boala pelagra încă făcea ravagii printre țăranii români. Cam bizar cum în „epoca de aur” România era printre ultimele țări încă răvășite de o boală care apare doar în condiții de mizerie cruntă și dietă deficitară extremă. Acces real la servicii medicale nu exista – medicul și medicamentele erau doar pentru cine avea bani, iar femeile nășteau de multe ori direct pe câmp la muncă. Totodată, mortalitatea infantilă era uriașă, aproape unul din cinci copii murea până să facă un an, iar speranța de viață era de doar 40 de ani după unire, deși a crescut ușor după. Cu excepția Albaniei, stăteam cel mai prost din Europa la aceste două capitole.

Cam așa arăta viața de zi cu zi  a românului de rând. O viață mizeră, înghesuită, mâncare proastă și tot mai scumpă. Terenul agricol de familie se fărâmița cu fiecare generație, munca la fabrică era și ea mizerabilă, iar slujba de funcționar tot prost plătită. Mobilitatea socială era foarte redusă, iar perspective nu prea erau, în afară de a munci fără oprire și a mânca mămăligă de șapte ori pe săptămână.

Când vine vorba de sărăcie și mobilitate socială, multe state au mizat pe crearea unui sistem de educație universal care să mai ridice păturile de jos din mizerie. La fel și relativ tânărul stat român era de acord cu ideea și făcuse ceva progrese. Dar când pornești de la zero, orice comparație arată bine.

Da, s-au construit școli, au pregătit învățători și profesori, dar când tot ai aproape cea mai mică rată de alfabetizare de pe continent, nu e chiar ceea ce ai numi un succes. În 1899, doar 22 la sută din populație era știutoare de carte cu o schimbare în 1930 – 57 la sută, dar sub vecinii bulgari și mult sub Ungaria care avea 84 la sută. Și cea mai mare parte din „alfabetizare” însemna de fapt cât să poată citi și scrie – câteva clase din școala primară. 

Ah, dar măcar produceam elite la nivel universitar, nu? E drept că interbelicul a fost prolific cultural, dar asta mai mult în rândul unei mici elite intelectuale din marile orașe. Cum arăta sistemul universitar? Pe lângă că erau numai patru universități, în jur de 1,3 din 1 000 de români ajungeau la facultate. Iar, din cei puțini înscriși, doar 10 la sută absolveau – adeseori din cauza costurilor prea mari. Și, cu toate astea, tot le era greu să-și găsească un loc de muncă.

Te-ai gândi că, puțini fiind, erau la mare căutare. Numai că România era în continuare o societate agrară și cu o industrie slab dezvoltată. Pune la socoteală și că în jur de 40 la sută din studenți erau la facultăți de drept – o disproporție uriașă –, iar majoritatea se angajau după în administrația publică. Nu-i de mirare că ajunsesem unul din statele cu cei mai mulți angajați în administrație raportat la populație din lume.

După care Marea Criza Economică din 1929 a turnat și ea o butelie de gaz pe foc iar angajările la stat s-au oprit. Dar facultățile scoteau în continuare studenți, majoritatea neangajabili. Nu e o surpriză că, din cauza frustrărilor materiale și profesionale, studențimea adera în numere uriașe la organizații extremiste ca Garda de Fier. Universitățile au redus până la urmă numărul de studenți de la 36 de mii pe an până la numai șase mii în 1936. 

A fost perioada interbelică epoca de aur a României? Aș zice că nu, dar depinde de perspectivă. Ai putea zice că era mai mult prestigiu cultural și academic, dar în prezent sunt mai mulți profesori și studenți – artiști și intelectuali – în societățile globale, din Statele Unite ale Americii până în Japonia, decât erau atunci. Poți crede că poziția României pe scena continentală era mai puternică, dar prezentul cu locul în Uniunea Europeană și NATO te contrazice. 

Da, din perioada interbelic au rămas numele unor intelectuali și industriași români de mare calibru. Ei, cu toate meritele lor, sunt însă excepțiile, tocmai de aceea o certitudine despre perioada interbelică e că tabloul făcut azi epocii e mult–mult romanțat. Cu atât mai mult cu cât statul român eșuase complet în a oferi propriilor cetățeni condiții decente de trai.

Istoria nu e însă reținută obiectiv. Și cu cât trec mai mulți ani după un moment, cu atât crește legenda și scade adevărul – și asta umbrește și lucrurile bune care s-au întâmplat atunci. România de acum se poate mândri și poate aprecia arhitectura, cercetările, dezvoltarea culturală din timpurile alea. Dar oricâte date și statistici am avea, tot avem o tendință de a prezenta perioade istorice drept bune sau rele în funcție de preferințele din prezent. Până la urmă, istoria rămâne o poveste pe care ne-o spunem nouă înșine. Cea națională e cu atât mai subiectivă. Iar recomandarea e să nu iei chiar de bună judecățile care pictează totul în alb și negru.

Sper că ți-am făcut cel puțin poftă să afli mai multe. Când ai ocazia, în lupta cu analfabetismul istoric, îți recomand „Sociologia proastei guvernări în România interbelică” de Bogdan Bucur. E aproape un kil de carte lucrată în aproape zece ani despre acest moment căruia îi spunem interbelic. În aceeași notă, îți mai zic și de „România: 1866—1947” de Keith Hitchins.