Toate momentele când familia m-a învățat să beau și să găsesc scuzele perfecte să fac asta

Contrar credințelor populare, într-o familie tipic românească relația cu alcoolul nu începe într-un anumit moment, clar definit. Ea e acolo încă de când te naști, pentru că cei în mijlocul cărora apari au deja viața lor, obiceiurile lor, și nu și le vor schimba doar ca să educe diferit exponentul unei noi generații. Probabil că încă de la nașterea ta se bea – o fac și cei care se bucură, și cei cărora le pare rău că ai apărut.

Am crescut într-o astfel de familie și în ciuda tuturor coordonatelor și ocaziilor ivite am reușit să am o relație rezonabilă cu alcoolul. Bine, și aici contează pe cine întrebi și alături de cine am băut, dar dacă ar fi să fac un bilanț probabil că balanța înclină într-o parte onorabilă. În fine, era vorba de cum ne învață familiile să bem și să ne împrietenim cu gustul, senzația și să vedem apoi cum gestionăm efectele.

Ce-mi aduc cel mai bine aminte din copilărie e că am descoperit la o vârstă destul de mică deosebit de plăcuta combinație zaharină cu vin alb: câte o pastilă la jumătate de litru. Vinul era cel clasic, „de buturugă”, ținut în butoaie de lemn care îi dădeau un gust aparte, nu neapărat bun, dar ușor de recunoscut. Probabil din cauză că nu erau niciodată suficient de bine spălate. Le-am combinat într-o iarnă, am pus sticla între sobă și perete și-am băut băutura aia caldă și dulce. M-a luat de cap și-am adormit.

A fost probabil momentul din care a început să-mi placă vinul. Am păstrat atașamentul până în prezent. Tot de vin se leagă alt moment din copilărie.

La noi, vinul era doar alb sau negru, conceptul de „roșu” nu exista. Poate și pentru că nu avea cum să iasă așa ceva din strugurii pe care îi avea via sau în urma procesului de facere. În copilărie, bunică-mea îmi mai spunea: „bea niște vin să faci sânge”. Așa că luam o gură, jumătate de pahar sau chiar pe tot – doar nu eram fraier să nu fac sânge. M-am tot gândit la fraza asta, o avea legătură cu religia, că vinul roșu e sângele lui Iisus? Nu știu, dar mi-e clar efectul.

Dacă bei vin roșu, simți că sângele circulă un pic mai repede. Poate de-asta și credeau că „îl faci”. E ca atunci când dai drumul mai tare la apă, vine mai multă. Doar că vinul ăsta te și înroșește în obraji, dar îți mai dă și-o stare de euforie. Arc peste timp am ajuns să înțeleg și reclama „bun pentru femei când îl beau bărbații”, dar și vorba populară cu vinul de Segarcea. 

Până la șase ani, când am ajuns la grădiniță, mare parte din timp l-am petrecut la țară. Toamna era vinul, finalul de vară era marcat de facerea țuicii de fructe – corcodușe, prune, mere, orice se găsea și creștea în copac. Adunam, lăsam la fermentat cu kile de zahăr, apoi le turnam în cazan și puneam foc sub el. Eu aveam două mari responsabilități: să țin focul aprins și continuu, fără să explodeze cazanul, și să gust din când în când din ce curge. 

Nu se compară nimic cu două gusturi: primele picături de țuică, ceva între votcă cu gust de fier și apă picantă, și ultimele picături de țuică, ceva între spălătură de damigeană și aromă de fum. Secretul era să faci un mix între astea. Așa că uite cum stăteam în căldură, băgam la foc și testam producția. „Gustă să vezi dac-o mai ținem”, îmi zicea bunica. Dacă „nu mai venea bună”, îi ziceam, gusta și ea și stabilea dacă mai merge sau nu.

Deși am stat la cazan de la început până la final, inclusiv la țuica de boască – resturile de struguri fermentați –, nu mi-a plăcut niciodată băutura asta. Mi-am dat seama și de ce: gustul de cazan coclit și concentrația mereu incertă de alcool. Dar la tăiatul porcului era excepția: îmi plăcea, că era fiartă și ținea circulația la un nivel rezonabil pentru frigul ăla. 

Procesul era simplu: ne strângeam, mergeam la porc, îl scoteam din coțet, îl puneam la pământ – și acolo rămânea. Când pornea focul în paiele de pe el venea și ibricul cu țuică fiartă. Era unul special, roșu, folosit doar în decembrie. Toți bărbații primeau câte un păhăruț. „Luați, luați să vă încălziți”, ziceau mama, bunică-mea sau mătuși-mea, în funcție de cine avea sarcina asta. Doamne, și cum ne încălzeam! Nu se compară nimic cu țuica fiartă care te amețește și prin abur, și prin alcool – și te încălzește. Apoi, ce să mai zic, treceam la următorul porc, dar nu înainte de-a mai bea un păhăruț, că tare bună era. Și treceam și pe alți vecini, dacă aveau nevoie, și ei dădeau țuică fiartă, să se încălzească oamenii, că doar au venit să ajute.

Oamenii care au trăit o viață la țară țin la băuturile lor: vinul din via veche, țuică (numită pălincă doar pentru că au scos-o un pic mai tare) și ceva vișinată (unde intră orice combinație de fructe și țuică, nu doar vișine). Tocmai din dragostea asta neînțeleasă față de propria producție vin și dorința de-a le valida băutura. Dacă nu-ți place, e simplu: ești tu prea mofturos, prea de la oraș.

Cel mai des, când nu mi-a plăcut vreun soi de vin sau vreo țuică răsuflată, mi s-a zis: „Nu-ți place, dar nu știi ce-i bun. Ăsta-i vin de țară, nu te doare capu’ de la el, ca la alea din comerț făcute cu pastile.” Asta cu pastilele e fascinantă, a rămas din perioada comunistă și poate chiar din filmul Secretul lui Bachus (1984). Dar acolo, Bachus (interpretat de Ștefan Mihăilescu-Brăila) nu făcea din pastile, ci doar era priceput în a-l îndoi ca să vândă mai puțin la mai mulți. 

Recunosc însă că trezește ceva în tine treaba asta, că nu te doare capul – parc-ai bea mai cu spor. Doar că-i fals. Cel mai des vinul de țară era și încă mai e unul nefiltrat cu efecte distructive a doua zi și la cap, dar și digestive. Și-l vedeai încă de la primul pahar cum resturile alea de pământ și struguri se așezau pe fund ca să-ți aducă aminte că băutul lasă urme.

E un caz incert din copilăria mea când un vecin a revenit de pe pușcărie și s-a „pocăit”. Nu mai bea, nu mai fuma, dar în special nu mai bea și asta dădea multe bătăi de cap celor din jur. Cel mai des auzeam: „El nu mai bea, e cu pocăiții”. Habar n-aveam ce-s pocăiții și de ce nu te lasă să bei, dar mai târziu am înțeles că era un comportament atât de radical, încât trebuia să fie o explicație – dată de ceilalți lor înșiși. A fost primul om despre care am auzit că nu bea de bunăvoie. 

Ceilalți, când se întâmpla să nu bea, erau „cu inima”, „pe antibiotice”, „tre’ să se ducă la medic”, „s-a operat de curând”. Practic, doar boala gravă și inima te opreau de la așa ceva, astfel că, sănătos fiind, nu aveai nicio scuză să nu consumi.

E o tradiție să bei ceva înainte de masă, în special tărie. Se spune că-ți face poftă de mâncare, dar, de fapt, îți arde stomacul cât să vrei să-l calmezi cu niște slănină, ceva prăjeală. „Puțin” alcool înainte de masă, firesc, nu poate face decât bine, nu? E povestea clasică despre cum în copilărie ți se pune și ție un pic, să-ți dai pe buze, să ai poftă de mâncare, iar mai încolo vezi tu cum gestionezi asta. La mine n-a fost cazul. A fost o relație deschisă cu alcool și, implicit, nu trebuiau să ducă multă muncă de convingere. Acceptam, așa, juma’ de păhăruț. Cum ziceam, doar bolnavii nu beau. 

Ajută alcoolul ăsta înainte de masă și să „te îmbujorezi un picuț”. Între adulți are și scopul să-i facă mai agreabili pe cei lângă care stai. Aici intervine eterna balanță a alcoolului: dacă-i atât cât trebuie (orice ar însemna asta, dar probabil că știi tu pentru tine) e în regulă. Dacă este peste măsură, deja se ajunge la împunsături verbale și chiar certuri. De Paște cel mai des se întâmpla al doilea scenariu. Poate că nici carnea de miel nu ajută, nici ouăle. Sigur e ceva din mâncare, n-are cum să fie alcoolul.

Are Petre Barbu un editorial în Adevărul în care surprinde o frumusețe a băutului: conexiunea cu ceilalți. El zice așa: „Trei bărbaţi care beau whiskey cu gheaţă, bucurându-se că beau împreună pentru prima dată.” Am citit articolul respectiv la ani distanță de momentele în care am trăit și eu asta, să fiu în partea aia bună de masă, să mi se pună în pahar. Rudele mai în vârstă au, de regulă, obiceiul ăsta: să te bucuri că ești bărbat prin alcool.

De aici până la „cine duce mai mult” nu-i decât un pas. Contează însă și ce duci, că nu orice alcool e bun și foarte multe au parfum de regrete încă de la prima gură. Ani la rândul ăsta a fost un circuit firesc: bei, combini, a doua zi îți pare rău și-ți spui, și le spui și altora, că secretul e să nu le combini, să mănânci, să bei și niște apă. Între timp am mai învățat și-aș zice că e mai bine.

Fără să știu că lumea se schimbă în jurul meu, știu c-am remarcat încă din copilărie o treabă: băuturile pentru femei. Erau, de regulă, alea dulci, cu ceva aromă de ciocolată sau fructe, de parcă femeile n-ar fi meritat să bea și altceva în afara unor siropuri alcoolizate. Bine, asta se întâmpla în familie, că-n satul în care am copilărit cele mai multe femei n-aveau nicio problemă în a bea cot la cot cu bărbații și certurile să aibă un deznodământ clar. La fel de bine ar putea exista în orice sat românesc Ulița Sticlarilor și nimănui nu i s-ar părea ciudat. 

Tanita, ceva–ceva cherry sau orice fel de lichior treceau în categoria „pentru femei”. Nu se făcea, ca bărbat, să bei din alea. Trebuia să dai cu țuică coclită, vin aspru și poate, la zilele mari, ceva coniac – nu care cumva să te bucuri de băutură, ci doar de efectele ei. Mai în anii 2000 a început să prindă whisky-ul, ăla cel mai ieftin, dar whisky. Iată, ca americanii!

În liceu l-am descoperit pe George Bacovia și mi-au rămas în minte versurile astea: „Ca Edgar Poe, mă reîntorc spre casă, / Ori ca Verlaine, topit de băutură / Și-n noaptea asta de nimic nu-mi pasă.” Nu m-a atras niciodată depresia tip emo din vremea aia, dar am regăsit în poezia „Sonet” ani de toamne și ierni în care am văzut efectele alcoolului, în zile și nopți cu ceață și frig. Este, probabil, cea mai succintă descriere a beției – și atât de bună. 

Lecțiile despre alcool pe care le-am primit în familie nu m-au distrus pe viață – minus unul sau poate chiar două momente mai discutabile. Nu cred că-s unice pentru mine, așa că le-am trecut aici ca să-mi aduc aminte cum au fost anii ‘90 și 2000 și să nu uit că e aproape o minune că urmările nu-s mai apocaliptice. Putea fi mai rău, dar am încredere în actuala generație de părinți că vor recupera la capitolul ăsta.