Povestea unei românce care a supraviețuit focurilor din Australia

Flavia a plecat din Brașov la 18 ani, imediat după terminarea liceului. După experiențele din Germania și Columbia, s-a stabilit acum șase ani în Melbourne, Australia. Are 34 de ani și este arhitectă urbanistă ca meserie, dar spune că s-a reprofilat, în ultimii ani. Studiază „Business and entrepreneurship” în noua ei țară și lucrează în cartografie și analiză spațială la Universitatea din Melbourne. Face însă și cercetare în „emergency preparedness”, adică pregătirea pentru situații de urgență la nivel național. Ceva ce în România sună SF, când te gândești la intervenția ISU din primele momente de la Colectiv sau la elicopterul care n-a putut salva o fetiță pentru că se însera sau la dezastrul din București în urma unui posibil cutremur de 7,5 magnitudine.

În Australia, însă, să ai un plan pentru o situație de urgență face parte din educația civică a fiecărui individ, indiferent dacă trăiește la oraș sau în mediul rural. Fix asta a experimentat și Flavia în noaptea de revelion, pe care și-a petrecut-o dormind pe o saltea, într-un centru de evacuare.

„În timp ce eram la doar câțiva kilometri de focuri, mi se desfășurau în minte scenariile de dezastru care se pot întâmpla: incendiu, fum, suprasolicitarea pompierilor și a serviciilor de urgență, căderea curentului electric și a telecomunicațiilor”, spune Flavia care și-ar dori ca România să învețe din tragedia lor: „despre prevenirea dezastrelor, forma de a răspunde în situații de urgență, dar și din spiritul comunității”.

Povestea ei a avut un happy end, deși a stat timp de două zile în centrul de urgență. Flavia își povestește experiența din mijlocul unor incendii atât de grave, încât i-au făcut și pe bătrânii australieni, obișnuiți cu focurile, să se înspăimânte.

Australia este o țară în care focurile sunt o normalitate. Arde în fiecare an, dar niciodată nu a căpătat asemenea proporții – milioane de hectare de pădure au rămas scrum, mai bine de un miliard de animale au pierit, cel puțin 26 de oameni și-au pierdut viața, mii și-au pierdut casele, iar sate îndepărtate au rămas izolate sau au fost șterse de către flăcări ca și când ai trece cu guma peste un desen în creion. De mulți ani, temperaturile depășesc media normală, dar politicienii ignoră cu vehemență încălzirea globală, de parcă ar fi un concept conspiraționist. În timpul ăsta, Australia arde. Iar vara abia a început.

Aici este povestea mea mai blândă decât a multora prinși în acest scenariu apocaliptic. Este despre foc, spaimă, dar mai ales, omenie.

Pe 22 decembrie am plecat cu prietenul meu în concediu, în camping, în parcul național Mimosa Rocks din statul New South Wales, unul dintre cele mai afectate de incendii. Focurile începuseră cu luni înainte, iar șefii brigăzilor de pompieri avertizaseră că va fi un an dificil, cu secetă și caniculă nemaiîntâlnite, condiții optime pentru incendii. Mirosea ca și cum cineva ar fi făcut grătar lângă tine - doar că era la două sute de kilometri - dar fumul s-a ridicat după-masă, iar aplicațiile de urgență nu indicau focuri în apropiere. Așa că am decis să mergem mai departe.

Situația s-a schimbat însă luni, 30 decembrie. Mirosea din nou a fum, adus de vânturi puternice, dar de data asta cerul se întunecase. Era ora 16.00, dar părea deja seară, iar soarele era roșu. Pe înserate, ne-am strâns cu vecinii din camping să ascultăm la un radio local știri despre focurile din zonă. Veștile nu erau deloc grozave. Incendiile se întețiseră, iar focurile cuprinseseră mai multe orașe. Am dezbătut ce să facem dacă rămânem blocați în camping (care se afla la jumătate de oră cu mașina de șosea, pe un drum forestier întortocheat și plin de gropi): soluția era să ne retragem pe o porțiune de plajă din apropiere de lagună, care ne-ar proteja de flăcări. Era însă târziu să plecăm undeva, iar ziua următoare se anunța caniculă cu vânturi sălbatice.

Pe la ora 23, am primit un mesaj de evacuare prin aplicația „Fires Near Me”, care ne avertiza de focuri scăpate de sub control și că trebuie sa părăsim zona înainte de opt dimineața, să ne îndreptăm spre unul din cele patru centre de evacuare. În cazul nostru, centrul se numea Bega. Tot în seara aceea, mai multe animale decât de obicei veniseră în parc. Eram obișnuiți cu vizite de la canguri, wallabies, goanna, care se plimbă în voia lor pe lângă corturi și caravane, dar în seara aia erau foarte multe. Probabil fugeau spre plajă să se adăpostească.

Noaptea, auzeam cum cădea cenușa pe cort, ca o ploaie fină. Mirosea din nou a fum.

La trei dimineața, o fată din camping ne-a trezit. Venise Poliția să evacueze. Am pornit spre Bega tremurând de frică. Am ajuns pe la ora patru dimineața la centrul de evacuare, unde ni s-a spus că toate șoselele erau închise, iar focuri care acopereau abia câteva hectare cu o seara înainte - înghițiseră munți și văi în doar câteva ore. Singura soluție era să încercăm să ajungem la Canberra (în direcția opusă de Melbourne, orașul în care noi locuim), la trei ore jumătate de mers cu mașina. La ora respectivă, o porțiune de drum ardea deja, dar exista o rută alternativă, însă nu aveam garanția că aceasta ar fi rămas deschisă când eram pe drum. Pe la cinci dimineața am decis să plecăm spre Canberra, destul de disperați să fugim din Bega, unde situația avea să se agraveze.

Era încă noapte și puteam să văd, pe dealul din apropiere, o linie de flăcări roșii care aspirau pur și simplu copaci întregi. Turme de canguri alergau disperați din calea focului. Când a început să se lumineze un pic, am văzut cerul acoperit de sute de păsări care zburau isteric în toate direcțiile. A fost o imagine greu de uitat vreodată.

Drumul spre Canberra era destul de pustiu, doar din direcția opusă veneau mașini, în viteză destul de mare. După ce am trecut de satul Candelo, am văzut două mașini parcate pe sensul opus. Prietenul meu a avut inspirația să oprească și să întrebe ce s-a întâmplat. Momentul ăsta cred că ne-a salvat viața.

O femeie dintr-una din mașini, care abia se salvase de flăcări, a strigăt disperată către noi: „Don't go to Bemboka!”. (Un sat pe lângă care ar fi trebuit să trecem în drum spre Canberra.) Cred că voi ține minte multă vreme vocea ei. Bătea un vânt puternic, care te ardea pur și simplu pe piele, cenușa zbura în aer, iar zgomotul focului arzând la vreo cinci-zece kilometri distanță de noi mi-a înghețat sângele în vene. Știu că, dacă nu ne-am fi oprit atunci, probabil că am fi căzut pradă flăcărilor sau am fi fost doborâți de copacii care picau, rând pe rând, ca bețele de chibrit. Un tablou apocaliptic pe care nu-l poate descrie niciun autor de romane horror.

Ne-am întors la centru după o oră și jumătate. Era probabil 6.30 dimineața. Am simțit cum mă cuprinde panica. Am stat amândoi înghețați în mașină, preț de câteva minute, până când am avut curajul să ne dăm jos și să ne înregistrăm la centru. I-am trimis unei prietene din Melbourne numărul de telefon al mamei mele. „În caz că e nevoie.” Mă așteptam ca orice să se întâmple.

Poliția a apărut la opt dimineața. Ne-au informat că eram blocați, că situația se va agrava și că nu se cunoaște cât de rău va fi. Cu toate că suna totul alarmist, am reușit să ne păstrăm calmul. „Sunteți în cel mai sigur loc acum”, au încercat polițiștii să ne mai liniștească.

După anunțul ăsta dezastruos, am fost invitați să luăm micul dejun! Eram câteva sute de oameni refugiați, iar o grămadă de alți oameni, localnici voluntari, veniseră deja puși pe treabă. A fost șocant și înduioșător. Poți să crezi că în mijlocul dezastrului, acești oameni ne pregăteau ochiuri și cârnați la grătar pentru micul dejun?

Oameni care nu puteau merge la muncă din cauza incendiilor ne-au adus alimente, au venit să spele, să curețe, să aibă grijă de noi. Magazinele, restaurantele, localnicii - toată lumea donase pentru centru. Oameni care aveau familii acasă, care nu erau siguri că vor mai avea casă, ne distribuiau saltele, așternuturi, prosoape, produse de igienă. Aveam dușuri cu apă caldă la dispoziție. Ei au fost cei care au normalizat situația, deși fiecare își purta îngrijorarea lui în suflet.

Primăria locală gestiona centrul de evacuare. Managerul, un domn înalt cu părul grizonant și un zâmbet călduros, dirija pe toată lumea pentru o cât mai bună organizare. O armată de 20-30 de femei pregăteau deja prânzul pentru sute de oameni. Bărbații se ocupau de grătar afară. Managerul și o angajată la primărie au rămas peste noapte să ne vegheze, deși era Revelionul, iar schimbul de tură se terminase la șapte seara. Fiecare dintre cei prezenți avea câte o misiune: cei care se ocupau de animale, cei responsabili de medicamente și produse sanitare. Aveam servicii medicale, ambulanță, programe de ajutor de la biserici, chiar și psihologii erau prezenți în centru, unde ajungeau vizitatori, turiști, mulți localnici și multe animale.

De fapt, e bine să menționez că australienii au o relație specială cu animalele, în general, dar mai ales în momente de criză. La centrul în care mă aflam, a venit și o localnică, voluntară de la organizația WIRES, care adusese cu ea mai multe animale salvate, printre care patru pui orfani de wombat și un papagal. O familie reușise să își salveze cei cinci câini înainte sa piardă întreaga casa în incendii. Erau cu toții acolo.

La zece dimineața cerul s-a făcut roșu întunecat și așa a rămas toată ziua. Nimeni nu mai văzuse un dezastru de asemenea proporții - nici măcar bătrânii obișnuiți cu focurile.

Gândul că nu vom mai avea nicio scăpare nu-mi dădea pace. Atunci, o bătrână simpatică, doamna Deanne de la Vinnies, care împărțea jovială haine, așternuturi și prosoape, m-a întrebat dacă nu vreau și eu un job. A fost salvarea mea. Aveam nevoie să nu mai stau lipită de scenariile negre. Așa am început să sortăm și să organizăm donațiile, cot la cot, să ne întindem la vorbă și chiar să râdem. Mi-a povestit de focurile din anii 50-60, din Tathra, când s-a urcat pe camioneta soțului ei, pentru a-l ghida pe șoseaua acoperită de fum. Cu toate astea, mi-a zis cu o față serioasă: „De data asta e mult mai rău”.

După o scurtă pauză, doamna Deanne de la Vinnies a schimbat subiectul și mi-a înmânat o pungă de jucării pe care le-am împărțit copiilor din centru.

Am petrecut noaptea de Revelion în centrul de evacuare din Bega, dormind pe salteaua de camping. Terenul sportiv din fața clădirii era și el plin. Oamenii dormeau în corturi sau în caravane. Trecuse și ora 12.00, intraserăm în Noul An, nimeni nu-și dădea seama de asta. Cui să-i mai ardă de chefuit?

Pe 1 ianuarie, foarte devreme, un polițist ne-a confirmat că șoseaua spre Canberra s-a deschis. Era șansa noastră să plecăm, deoarece nu se știa cât timp va rămâne deschisă, condițiile meteorologice fiind nefavorabile. Am plecat cu caravana cu alți oameni din camping. Se conducea cu greu, făceam slalom printre copacii căzuți, vizibilitatea era foarte scăzută din cauza fumului, iar pe marginea șoselei zăceau cadavrele animalelor. Canguri, vaci, păsări. Un cimitir pe care n-aș fi vrut să-l văd. Am trecut și pe lângă mașini făcute scrum și-am încercat să nu mă gândesc la soarta pasagerilor.

După câteva ore bune, am ajuns la Canberra. Fumul era mult mai gros decât locul de unde veneam, cu toate că nu era niciun foc în apropiere. Mă simt și acum vinovată când mă gândesc că, în adâncul meu, m-am bucurat că fumul ajunsese până în capitală. „Poate vor înțelege și politicienii, în sfârșit, ce se petrece! Poate ambasadorii vor răspândi vestea și în țările lor!”, mi-am zis atunci.

Pe seară am ajuns acasă, în Melbourne. Cerul era senin, soarele apunea, lumea era mahmură după Revelion, unii încă petreceau. Mă simțeam ca și când aș fi aterizat de pe o altă planetă sau aș fi descălecat dintr-un film de-ale lui Tarantino în The Hangover.

Australia este o țară care s-a luptat mereu cu incendiile. Aborigenii au fost mereu conștienți și au știut să prevină sau să evite focurile. Natura conservată de sute de mii de ani s-a schimbat drastic în doar cateva decade. Oamenii de știință ne-au avertizat demult, dar politicienii i-au ignorat. Că nu e politica cea care a dat foc, că nu e ceva nemaiintalnit, chiar că ar face prea mult pentru a combate schimbările climatice. Focurile nu au pornit de la condițiile climatice, dar au creat condiții extreme în care s-au raspândit în mod agresiv. Impactul este deja unul major, afectează oameni, animale, ecosisteme întregi, dar și contextul socio-economic. Clima s-a schimbat deja, nu mai este o posibilitate îndepărtată pe care o vom putea evita.

Australia a primit donații din toate părțile lumii, dar mai ales de la propriii cetățeni. O țară stabilă economic se bazează mai degrabă pe gesturi caritabile decât pe ajutorul guvernului. Majoritatea pompierilor sunt voluntari și se întrețin din fonduri strânse în mediul privat. În faza incipientă a dezastrului, premierul australian a refuzat chiar sa acorde fonduri. Presat de oameni și de media, prim-ministrul a început să promită ajutoare, dar neagă în continuare ceea ce știm cu toții – starea de normalitate cu care ne-am obișnuit nu se va reinstaura prea curând.

Pe de altă parte, Australia este o țară afectată deseori de focuri și inundații, așa că oamenii au pregătirea esențială pentru a se salva în astfel de situații. Organizațiile implicate funcționează ca după ceas, informațiile sunt ușor accesibile, iar comunitățile se mobilizează imediat. O lecție despre importanța unor astfel de planuri de urgență, dar și despre umanitate - față de om și animal - pe care sper că o pot da și eu mai departe.