Film

Lumea intimă și vizuală a celei mai cunoscute regizoare feministe, care s-a sinucis la 65 de ani

Le poți vedea pe toate online, în cadrul festivalului One World Romania, până pe 30 august.
27 August 2020, 11:02am
chantal akerman, documentare, feminism, imigrari
Screenshot-uri din cele șase filme de la One World Romania. Imagine cu Chantal Akerman în tinerețe via Broadly

De Chantal Akerman ar trebui să știe oricine vrea să aibă o părere cât-de-cât validă despre cinema și film. Tipă, idol al mișcării feministe, artistă cu expoziții prin muzee și regizoare cu filme multipremiate, nu-i deloc dispusă să te ajute să te bucuri de filmele ei, perfect formale și nu de puține ori făcute fix cum a vrut ea, nu cum s-ar vinde mai bine. 

Șase dintre documentarele ei sunt incluse într-o retrospectivă la festivalul de film One World România, care se desfășoară zilele astea online, dar și offline. Iar ăsta este un punct bun să începi să-i vezi filmele.

Chantal Akerman și-a trăit identitatea și identitățile ei componente (femeie, contestatoare, lesbiană, evreică, socialistă, creatoare de Cinema) fără să facă tam-tam pe vreuna dintre ele. A fost perfect mulțumită să-și facă filmele fix cum a vrut, a refuzat constant „etichetele” și a refuzat încadrarea în vreo zonă clar delimitată. 

chantal.jpg

Tipa a avut zero probleme cu faptul că ea era queer, dar nu a fost deloc ușor de convins să-și dea un film statement pe subiect (Je, tu, il, elle) pentru o proiecție în cadrul unui festival LGBTQ de film. Și-a explorat identitatea evreiască și – ca fiică a unei supraviețuitoare a Holocaustului – a abordat subiectul, dar nu s-a identificat sau poziționat vreodată apropo de politicile Israelului. A fost, ca multe dintre intelectualele anilor 70, o socialistă născută într-o familie burgheză. O feministă pe care n-a trimis-o vreun bărbat la cratiță, dar care-a contestat constant poziția femeii în bucătărie. 

De la Chantal Akerman, idol pentru foarte multă stânga cinematografică a ultimilor cinci decenii, mulți au copiat stiluri de documentar, dar puțini au învățat niște lucruri fundamentale. Poate pentru că filmele ei sunt extrem de riguroase și estetice, poate pentru că Akerman este unul din puținii regizori care au înțeles și utilizat montajul atât de radical, poate pentru că tipa asta avea talent și asta nici pe film nu se falsifică ușor. Am văzut cronologic documentarele din selecția OWR și hai să vedem ce și cum a făcut Akerman.

News from Home (1977)

Documentarul (sau filmul-eseu) pune peste imagini din New York-ul din anii ‘70 vocea regizoarei care citește scrisori trimise din Bruxelles de mama ei. Este ceva intim (scrisori despre lucruri mărunte) și brutal (NY nu era deloc glam atunci), care funcționează pentru că imaginile sunt ale lui Chantal. Nu este un NY generic, este un oraș care înconjoară o femeie departe de casă. Și totuși fascinează într-un fel în care puține documentare „de atmosferă” o fac. Akerman nu vrea „să facă suspans” și nu cere vreo empatie, dar o simți acolo, ca femeie, într-un oraș impecabil filmat, dar deloc sigur. Pentru Akerman, feminismul nu a însemnat o serie de vulnerabilități, ci fix curajul ăsta de-a fi singură și de-a refuza teama.

From The East (1993) 

O serie de imagini din Blocul Estic filmate în 1993, când sărăcia, confuzia și „tranziția” de la comunism la capitalism erau la ordinea zilei. Akerman călătorește prin (fosta) Germanie de Est, Polonia și Rusia, filmează ca să înțeleagă oameni și locuri, interioare (bucătării și femei în bucătării), cozi interminabile și peisaje urbane. Nu există nici text, nici dialog, iar documentarul ăsta superb filmat face niște chestii excelente: este o capsulă a timpului (atât de ex-comunist 90ist încât părinții sau bunicii tăi ar putea trece prin cadrele astea), poate fi considerat o confruntare dintre o intelectuală franceză (și implicit comunistă) și marile realizări ale comunismului aplicat și este un exercițiu de onestitate. Akerman nu-și ascunde nici curiozitatea, nici fascinația pentru oamenii pe care-i filmează, dar finalmente nu-i înțelege, deci le face portrete, ca gest de prietenie.

Sud (1999) 

Un documentar observațional clasic, pe un subiect încă actual. Relațiile rasiale din SUA. Akerman documentează locul unde a avut loc un linșaj: o persoană de culoare a fost omorâtă de un white supremacist. Departe de senzaționalism și fără imagini ale crimei, Akerman își lasă personajele, locuitori din Jasper, Texas să povestească. Nu doar crima, ci și istorii ale segregării rasiale. Cum arată un loc în care se întâmplă așa ceva și care este impactul asupra locuitorilor? Cât de evitabil era omorul ăsta?

From the Other Side (1999) 

Cel mai implicat film social din Retrospectivă. Subiectul nasol și atunci și acum este imigrația ilegală din Mexic în SUA. Visurile și speranțele tinerilor mexicani care vor trece ilegal frontiera, durerea bătrânilor care au copii fugiți în State, doliul după cei morți la graniță sau dincolo de ea sunt contrabalansate de spaimele și indignarea americanilor, munca unui avocat care lucrează cu ilegali și discursul extrem de lucid al unui șerif care vede eșecul politicilor americane, destinate atunci, ca și acum, stopării imigranției. De ambele părți ale frontierei, Akerman trage cadre lungi și largi, cu peisaje, trademark al documentarelor ei și un mod util aici pentru a sublinia apropierea dintre unii și visele lor, respectiv alții și fricile lor. Akerman nu pledează pentru nimic, nu condamnă nimic, dar filmul ăsta este mai puternic pentru că prezintă toate mizeriile de la graniță ca pe ceva ce nu va dispărea, pentru care nimeni dintre personaje nu are de fapt o soluție. 

Down There (2006)

Un film extrem de personal despre ceva extrem de complicat: relația regizoarei cu Israelul. Ajunsă în Tel Aviv, închisă într-un apartament, Akerman filmează pe lângă jaluzele viețile vecinilor, în timp ce încearcă să-și facă curaj să iasă din casă și ordine în gânduri și amintiri. Ba chiar și în așteptările legate de Israel, pe care nu și le poate confirma sau infirma, nici măcar formula. Miza nu este momentul eliberării dintre cei patru pereți, nici clarificarea sentimentelor, ci fix starea asta, de confuzie încărcată de frici (teroriști), speranțe și mici procrastinări emoționale. 

No Home Movie (2015)

Ultimul film al lui Akerman este o investigare a trecutului familial prin conversații (în bucătărie) cu mama regizoarei. Un omagiu adus mamei (regizoarea a declarat la un moment dat că toate filmele ei sunt de fapt despre mama sa), o încheiere simetrică a carierei lui Chantal (care debuta cu un film în care se sinucidea aruncându-și în aer bucătăria) și o impresionantă conversație despre Holocaust. Purtată cu mama ei, supraviețuitoare a Auschwitzului, conversația nu descrie ororile trăite, ci trasează o istorie de familie evreiască. O istorie care include și tradițiile și respingerea lor, și primele semne ale schimbărilor politice din Europa (și Germania lui Hitler), și detalii din viața de după. Nicio povestire a ororilor din tabăra de concentrare, pe care mama regizoarei nu le-a povestit niciodată nimănui. 

În octombrie 2015, Chantal Akerman s-a sinucis în Paris, la 65 de ani. Documentarele astea ale ei rămân ca piese de cinema greu de refuzat și greu de egalat, în care personalitatea lui Akerman și sensibilitățile ei organizează lucruri mici și gesturi reținute, subiecte masive și estetici clare. 

Editor: Ioana Moldoveanu