Poveștile mai puțin știute ale Centrului Vechi din București unde te-ai rupt de atâtea ori

Dacă în urmă cu vreo două decenii Centrul Vechi din București era mai degrabă un loc dedicat magazinelor și câtorva baruri, restaurante și cluburi, acum e ceea ce știi: kilometrul zero al alcoolului, șaormei și distracției. A trecut și printr-o renovare – știu, se putea mai bine – și acum este mai mereu un joc de noroc care clădire va pica prima, ce fațadă se mai prăbușește sau cu ce skilluri poți naviga printre terase vara. Rămâne însă evidența: fie că ești locuitor al orașului, student venit la studii în Capitală, fie turist în căutare de senzații tari, e imposibil să nu fi trecut măcar o dată prin Centrul Vechi. 

Tot acum 20 de ani, Centrul Vechi părea mai degrabă o zonă lăsată în paragină, să cadă de la sine, ca să vină altceva peste. O bună bucată de vreme în primul deceniu din noul mileniu străzile nu mai existau, iar trotuarele erau niște poduri din lemn pe lângă clădiri. Aveai mare noroc dacă nu-ți rupeai dinții, mâna sau onoarea când treceai pe-acolo. Mi-a rămas în minte și ce-am citit despre loc într-un articol VICE. Fotograful Andrei Bîrsan, care a documentat centrul, orașul și România vreme de multe decenii, a spus că vede Centrul Vechi ca o refulare, un loc unde parcă poți face orice. „Când l-am descoperit, era cu totul altfel. M-am și speriat la primul contact. Cred că aveam patru-cinci ani, eram cu mătușa pe Lipscani și m-am pierdut de ea. Asta era prin ‘69–‘70.”

În prezent, majoritatea celor care îi străbat străzile le știu mai degrabă după cluburile sau barurile de-acolo. Puțini cunosc istoria acestor locuri de dinainte ca distracția să fi pus stăpânire pe această zonă. Așa că încerc eu să aduc niște clarificări și să știi un pic din istoria unui loc clasic pentru orice oraș tipic european – sufletul comerțului urbei. 

Una dintre cele mai cunoscute străzi din Centrul Vechi există încă din secolul al XVII-lea, când era cunoscută ca Ulița Lipscanilor. În trecut, era principala arteră a Bucureștiului – numele străzii vine de la lipscani, negustorii care se aprovizionau cu marfă din orașul german Leipzig – sau Lipsca, cum îl numeau aceștia. La începuturile comerțului cu marfă, bunurile erau aduse de sașii din Transilvania, dar cei din Țara Românească au renunțat în secolul al XVIII-lea la această intermediere și au început să le ia direct din Leipzig. 

Puteai găsi la comercianți oglinzi venețiene, cuțite de Danzig, postavuri de Flandra, haine, ceasornice și tacâmuri. Nu erau însă aduse cu ușurință, uneori expedițiile negustorilor români până la Leipzig și înapoi necesitau luni întregi. 

Pe lângă aportul economic important, istoricul George Potra vorbește în diverse cercetări despre Bucureștiul de odinioară și despre rolul negustorilor lipscani în modernizarea țării. Aceștia au accelerat renunțarea la portul oriental prin hainele aduse din Vest și adoptarea unei vestimentații occidentale în București. Pe lângă asta, prin călătoriile în Occident, au învățat limbi străine și-au îmbogățit lexicul român cu noi cuvinte. Nu în ultimul rând, și-au trimis copiii și nu numai să studieze în afara țării.

Am început articolul cu mențiunea că e un loc al alcoolului și distracției. Ei bine, era și-nainte așa ceva prin diversele hanuri. Sigur, știi de Hanul lui Manuc acum, dar e și mai frumos să afli că pe actualul amplasament al Băncii Naționale, era înainte hanul Șerban Vodă, o clădire ridicată între 1683 și 1687 de către Șerban Cantacuzino. Pentru o perioadă, a fost cel mai mare han al orașului, locul unde negustori de pretutindeni puteau să se cazeze sau să mănânce și să bea. În curtea interioară exista o mică biserică și locuri de depozitare pentru marfă, iar hanul n-avea ferestre exterioare. Astfel, în cazul unui atac, putea fi transformat în fortăreață. 

Aceeași arhitectură fără geamuri exterioare a avut-o inițial și mult mai celebrul Han al lui Manuc. În secolul al XIX-lea, hanul Șerban Vodă a devenit un loc preferat de bancherii vremurilor – iată, cumva încă se învârt bani acolo și acum. În 1883, hanul a fost demolat, dar bancherii au rămas. De-a lungul vremii, pe Lipscani, au existat diverse sedii de bănci până la cel al Băncii Naționale din prezent.

În 1930, a devenit prima stradă pietonală din zonă și trebuie spus că, din tot Centrul Vechi, Lipscani e singura stradă unde nu sunt apartamente de locuit, ci doar magazine sau sediile unor instituții.

Ulița Covacilor, așa cum era cunoscută la începutul secolului al XVIII-lea, are numele, ca mai toate străzile din Centrul Vechi, inspirat de o anume meserie. În acest caz, numele vine de la slavul „kovaci” care înseamnă „fierar”. Pe această stradă a luat naștere, la sfârșit de secol XIX, restaurantul „La o idee” al lui Iordache Ionescu. Numele i-ar fi venit de la pamfletarul și umoristul Nicolae Orășanu care a avut „o idee” originală în a compune meniul restaurantului – gheața era denumită cremă de Siberia, ardeiul roșu era numit torpilă, iar ocaua de vin, o baterie. Ce să zic, erau poznași și pe atunci când vine vorba de-a face meniul mai atractiv. 

E și-o legendă legată de acest restaurant. Aici ar fi leagănul creației celebrului mic românesc. Într-o seară mai aglomerată ca de obicei, restaurantul ar fi rămas fără mațele necesare preparării cârnaților. Iordache, care nu voia să piardă oportunitatea de a vinde, a ales să adauge amestecului de carne un strop de bicarbonat și să o arunce direct pe grătar. Succesul lor a fost atât de mare, încât mititeii, așa cum se regăseau în meniul restaurantului, au devenit specialitatea casei și au rămas până în prezent unul dintre cele mai apreciate preparate autohtone. Și uite cum localul și-a respectat din plin numele.

Cred că te-ai prins de unde vine numele. I-a rămas așa denumirea de la îndeletnicirea maeștrilor șepcari care aveau atelierele aici. Interesant este că de pe această stradă a luat naștere termenul de „pușcărie”, în sensul pe care îl cunoști astăzi. Mai exact, pe strada asta era „Pușcăria”, un turn care avea ca scop depozitarea tunurilor și puștilor deținute de Curtea Domnească. Acest arsenal era folosit nu doar în conflicte, ci și cu ocazia diferitelor sărbători care erau celebrate cu salve de tun sau pușcă. Cu spațiu rămas neexploatat în clădire, s-a luat decizia ca la beci să fie închiși tâlhari, iar în clopotniță să fie închiși boierii. De altfel, consulul englez de la București a cerut, în 1829, printr-o notă scrisă în limba franceză să fie eliberați doi englezi care erau „retenus dans les prisons de Pouchkarie”.

Vizavi de Universitate, pe locul unde sunt statuile, era în trecut Mănăstirea Sfântul Sava, ridicată la finele secolului 16, edificiu refăcut complet de Constantin Brâncoveanu. În încăperile acestei mănăstiri a funcționat prima școală superioară din București cunoscută sub numele de Școala de la Sfântul Sava, fondată în 1679 de Șerban Cantacuzino. Nevoia copiilor de boieri pentru educație aleasă trebuia satisfăcută, așa că aici se putea învăța așa-zisa „carte grecească”. 

Tot în acest edificiu s-a deschis și prima școală superioară cu predare în limba română, înființată în 1818 de către Gheorghe Lazăr. Cei cu dare de mână puteau studia științele filosofice și matematica. Statuia lui Gheorghe Lazăr tronează și astăzi acolo, ca un omagiu adus rolului extrem de important pe care l-a avut în progresul învățământului românesc. 

Nici zona Academiei de la Sfântul Sava nu a fost scutită de negoț, dar un pic altfel decât pe Lipscani. În zonă erau vânzători de plăcinte, bragă, alviță și mere care căutau clienți printre elevi. Complexul mănăstiresc a fost demolat pentru a face loc noii clădiri a Universității inaugurată în 1869, dar proiectată încă din 1857 de Alexandru Orăscu. Universitatea a suferit de-a lungul timpului multe modificări structurale, iar construcția de pe strada Edgar Quinet înainte de Primul Război Mondial și a fost finalizată în 1923. 

La finele anului 1930, a fost adăugat corpul estic, care găzduiește facultatea de Chimie. În 1944, aceasta a fost avariată de bombardamentele americane, iar corpul care găzduiește astăzi Facultatea de Istorie a fost refăcut complet în anii ‘70.  

Tot pe strada Academiei se găsea și Biserica „Dintr-o zi”, construită de același Constantin Brâncoveanu în 1702. Numele „Dintr-o zi” poate sună bizar, dar are o origine destul de simplă: a fost sfințită la fix un an, în aceeași zi, de la începerea construcției. Mă rog, și mai e altă legendă legată de nume. Inițial, a fost doar o biserică mai mică, din lemn, construită într-o singură zi. Apoi, în vremea lui Brâncoveanu, a devenit din cărămidă. 

Și mai are o bucată însemnată de istorie: În 1819, un incendiu a distrus Palatul Domnesc, iar domnitorul fanariot Caragea s-a mutat împreună cu familia în casele banului Dumitrache Ghica. Erau în zona în care este astăzi Calea Victoriei. În acest fel, Biserica „Dintr-o zi” a devenit cea mai apropiată de noua casă a domnitorului și astfel noul său loc de rugăciune. Problema era că între casele banului și biserică existau curți pline de noroi, așa că domnitorul a ordonat construirea unui pod de lemn între reședință și biserică.

E una dintre cele mai vechi străzi din București, cu documente care o plasează în secolul al XVI-lea cu numele de „Ulița Mare”. Firesc, a avut mai multe nume de-a lungul vremii. În secolul al XVIII-lea, de exemplu, era cunoscută drept „Podul cel Mare din Curtea Veche”. Rolls off the tongue, nu-i așa? Numele pe care îl poartă și astăzi are o origine ceva mai simplă. Pe strada asta a avut reședința consulul Franței la București la un moment dat. 

Strada a suferit mai multe schimbări de traseu și configurare, dar felul în care o știi astăzi a rămas neschimbat din 1886. Pentru că e o stradă situată în inima Bucureștiului și pentru că a fost mereu un punct de atracție economică, a avut mereu parte de cele mai noi inovații urbanistice. În 1830, o parte din stradă a fost iluminată cu felinare cu ulei, iar în 1867 a fost pavată cu piatră cubică, ceea ce era o mare realizare a vremii. Ca detaliu secundar, prima stradă asfaltată în România a fost la Timișoara, în 1895.

Pe Strada Franceză a locuit pentru scurt timp și celebrul Lev Tolstoi. El a ajuns în România odată cu trupele rusești în 1854. După ce consuma o cafea la Capșa sau o bere pe Smârdan, Tolstoi se retrăgea într-un apartament de pe Strada Franceză, la numărul 12. Această locuință, acum cu risc seismic, a fost vândută nu de mult cu suma de 65 de mii de euro. 

Mai merită adăugat că, în 1878, strada a fost denumită Carol I, pentru că era una din preferatele regelui. Acest nume a fost păstrat până în 1947, iar în 1949, ca o ironie la adresa monarhiei, să primească numele 30 decembrie. După 1989, strada a purtat numele lui Iuliu Maniu, până în 2007, când Maniu a fost upgradat la bulevard, iar strada din Centrul Vechi a revenit la numele „Franceză”.

Locul care astăzi este un fief al narghilelelor în București are o istorie excepțională. Poate că-i spui, uneori, „Valea Regilor”, dar numele complet este Macca-Villacrosse și, poate că e evident deja, e dat de doi străini: Xavier Villacrosse (uneori scris și ca Csavie Vilacros) și Mihalache Macca, cumnatul celui dintâi. Istoria primului, înainte de ce-a făcut în România, nu-i suficient de bine cunoscută. Este ba francez, ba „refugiat catalan cu studii de arhitectură în Franța”. Cert e că a rămas, până la moartea lui în 1855, drept cetățean francez. Ce-i drept, după nume ai putea crede că-i spaniol. Oricum, el a fost arhitect al Bucureștiului între 1837–1855. Cel de-al doilea era un negustor grec cunoscut pentru comerțul cu blănuri. 

Cum au ajuns cei doi să fie cumnați și, iată, să le rămână numele pe-un pasaj bucureștean? Ei bine, datorită proprietăților și căsătoriilor, evident. În 1830, Villacrosse s-a căsătorit cu Polixenia, una dintre fiicele lui Serafim. Tatăl ei era dragoman pe lângă Consulatul Franței, traducător și interpret al lui Napoleon în campania din Rusia. Meseria de dragoman era una prestigioasă în Imperiul Otoman și implica în special atribuții diplomatice. E astfel ușor de înțeles de unde avea Serafim case să le dea drept zestre. La rândul său, Macca s-a căsătorit cu Anastasia și așa au ajuns un francez posibil spaniol să fie în aceeași familie cu un grec și să lase moștenire peste secole un pasaj. 

Pe proprietățile surorilor căsătorite cu cei doi a fost construită, în 1891 de către arhitectul Filip Xenopol, o clădire unică la acea vreme, în formă de potcoavă, cu un pasaj acoperit de sticlă. Cunoscut după anii ‘90 în folclorul urban ca „Valea Regilor”, după numele primei cafenele cu narghilea din București, Pasajul Macca-Villacrosse este un edificiu unic în București. Strada dinspre strada Lipscani a fost numită după Villacrosse, în timp ce cealaltă, firesc, poartă numele lui Macca. Ai putea spune că, într-o anumită măsură, și-a păstrat caracteristicile de îmbinat orient cu occident prin cafenele și fum de narghilea.