6 lucruri pe care aș fi vrut să le știu înainte să merg la terapie

Când aveam 16-17 ani, mă simțeam ca dracu' – și mă simțeam și vinovată din cauza asta. Eram singuratică, izolată și colegii răspândeau tot felul de bârfe despre sexualitatea mea. Dar din cauză că nu trecusem prin nicio experiență foarte traumatizantă, nu simțeam că merit să cer ajutor pentru cum mă simțeam. Totuși, nu puteam scăpa de sentimentul de tristețe și amorțeală. Am întrebat-o pe mama ce ar trebui să fac și, din fericire, a fost foarte înțelegătoare. Am făcut o programare la doctorul de familie, iar acesta m-a trimis la terapie.

Acum, terapia face parte din viața mea, așa cum face parte din viața multor persoane. Dar tot e stigmatizată și mulți oameni nu înțeleg de ce ar avea nevoie de ea. Odată, am fost la o consultație medicală pentru o emisiune TV și i-am zis doctorului că merg la terapie, iar acesta a fost derutat. M-a întrebat de ce nu iau pastile, la ce mai merg și la psihoterapie? Mi-a venit să râd. Cred că făcea parte dintr-o generație mai veche care nu înțelege că tinerii și-au schimbat percepția față de sănătatea mintală. De curând, am început să ies din nou la date-uri și, deși inițial ezitam să menționez de la primul date că fac terapie, am fost plăcut surprinsă să aflu că doi dintre tipi mergeau și ei la terapie.

Cred că facem progrese și, treptat, devine normal să mergem la terapie. Dar mai avem un pic până acolo. Dacă și tu te gândești să începi, iată ce am învățat eu despre asta până acum. 

La 16 ani, nu mi-am permis luxul să-mi aleg terapeutul. Am avut noroc că mi-au dat unul prin asigurarea de sănătate. După ce m-am maturizat și am început să lucrez ca stripteuză, am avut bani pentru un terapeut ca lumea. Dar chiar și așa mi-a luat ceva să găsesc unul potrivit. La urma urmei, terapia e o relație, o stradă cu două sensuri. Dacă nu simți că merge, nu înseamnă că ai greșit tu cu ceva. Se poate ca terapeutul să nu fie ce ai tu nevoie.

Personal, nu mi se pare util ca terapeutul doar să mă asculte. Știu care îmi sunt problemele, așa că am nevoie de cineva care să sape mai adânc și să îmi spună de ce vorbesc atât de urât despre mine sau ce să fac atunci când mintea mi-e invadată de gânduri supărătoare. După ce am cercetat diverse tehnici și forme de terapie, am decis că prefer terapia cognitiv-comportamentală (TCC). Am găsit un terapeut specializat în asta care m-a ajutat mult.

Pe măsură ce evoluezi, s-ar putea să vrei să-ți schimbi terapeutul. Eu am găsit de curând o tipă nouă și mi se potrivește foarte mult. Așa că nu te simți prost dacă vrei să iei o pauză sau să cauți pe altcineva, e normal să schimbi și terapeutul pe măsură ce te schimbi și tu.

Dacă nu-ți permiți deocamdată să mergi la terapie, Headspace e o aplicație de mindfulness cu niște cursuri foarte utile. Mai poți să-ți descarci și niște audiobook-uri. Orice te ajută să-ți iei timp pentru tine și să îți procesezi emoțiile.

Fiecare ședință de terapie e utilă, chiar și numai pentru că îți dă ocazia să te descarci cuiva. Dar nu te gândi că gata, în câteva ședințe o să fii alt om. Cel mai important lucru pentru mine în terapie sunt exercițiile care mă ajută să îmi antrenez creierul în moduri noi. Problemele mele cele mai mari erau și sunt anxietatea socială și stima de sine. Am încredere în mine și pot vorbi cu oricine, dar mi-e greu să îmi vorbesc cu blândețe. Așa că, pentru mine, terapia a fost un proces de învățare: am învățat să am grijă de mine așa cum aș avea grijă de un prieten drag și să îmi procesez experiențele traumatizante. Nici măcar nu știam că sunt traumatizante până când n-am vorbit despre ele.

Inițial nu am avut niciun chef să intru în trecut. Voiam să mă concentrez pe prezent. Dar trebuie să analizezi trecutul ca să înțelegi prezentul. Am analizat de ce nu aveam stimă de sine când eram mai tânără și ce efecte au avut comentariile răutăcioase ale altora asupra mea pe termen lung. Terapia mi-a oferit o perspectivă diferită și moduri prin care să mă distanțez de vocea aia critică din capul meu.

Cele mai practice trucuri pe care le-am învățat au fost să-mi înlocuiesc vechile mecanisme de autoapărare cu unele mai utile. Am înțeles de ce eram anxioasă: pentru că supraanalizez ce se va întâmpla și mă gândesc că nu sunt suficient de bună, de amuzantă sau deșteaptă. Dar când vin peste tine gândurile negative, e important să nu te panichezi și să nu le judeci – ci doar să le recunoști și să le accepți. Când observ că se întâmplă asta, îmi notez toate lucrurile bune despre mine și mă concentrez pe mine însămi. Încerc să trăiesc cât mai autentic, fără să-mi pese dacă oamenii mă plac sau nu.

Când eram mică, mă simțeam prost că aveam nevoie de terapie pentru că nu mi se întâmplase nimic traumatizant. Mă simțeam prost că îi ocup terapeutului timpul degeaba, doar pentru că eram timidă și nesigură pe mine. Dar toți oamenii ar trebui să își dea ocazia să lucreze la ei înșiși. E ca și cum ai duce mașina la service. 

Nu e o dovadă de slăbiciune și nici nu trebuie să fi trecut printr-un eveniment devastator ca să meriți să mergi la terapie. Toți avem diverse traume, mai mici sau mai mari, dar de multe ori nu suntem conștienți de ele. Aș recomanda terapia oricui, și ție, chiar dacă tu crezi că nu ai nevoie de asta. Nu e nicio rușine și nicio slăbiciune. Dimpotrivă, e o dovadă de putere să ai grijă de tine și să te repari în loc să-ți maschezi durerea prin tot felul de lucruri.