Cele mai bune cinci locuri de plâns în public

Datorită lui Gordon Ramsay, acum știu că sunt foarte emotivă. Data viitoare când un partener o să-mi spună că nu mă poate citi sau că sunt foarte distantă, o să-i spun: „Ba deloc!”. Plâng la toate emisiunile de gătit când cineva scoate rața din cuptor arsă. Chiar și dacă iese perfect făcută plâng un pic, pentru că toată lumea e fericită.

Plâng o grămadă, de exemplu, atunci când plâng fotbaliștii sau când plânge bunică-mea sau când aș vrea să îi trimit o melodie unui prieten, dar îmi amintesc că nu mai suntem apropiați și n-are rost. Plâng când mă înfurii și plâng chiar și când mă abțin din răsputeri să nu plâng.

Cred că mai mult din timp mă abțin să plâng decât plâng. Chiar și în copilărie îmi era rușine de lacrimi. Când eram în clasa a doua, m-au dus cu mașina la școală părinții unei colege. Mi-am prins mâna în portieră când am ieșit, dar am plâns abia mai târziu, când m-am ascuns în toaletă. Când aveam 13 ani, iubitul meu s-a despărțit de mine și am purtat ochelari de soare la cină ca să-mi ascund ochii umflați de plâns. În retrospectivă, cred că arătam jenant, dar aia e.

Dar am avut motive clare pentru care plânsul a fost mult timp rușinos pentru mine. Din cauza asta nu eram luată în serios. De exemplu, dacă aveam discuții despre politică și mi se umpleau ochii de lacrimi, din cauza furiei. Plânsul e considerat feminin și e un semn de slăbiciune.

De aceea, îmi e groază să plâng în fața oamenilor. Dar uite că mi s-a întâmplat deja de multe ori de când a început pandemia. Poate că am învățat în sfârșit să plâng. Când viața e grea, eu sunt moale. Pământul se încălzește tot mai tare și la un moment dat n-o să mai avem litere în alfabetul grecesc pentru câte variante de Coronavirus o să apară. Cred că avem destule motive să plângem. Iată locurile care mi se par cele mai potrivite pentru asta.

Locul ăsta e aproape ca o sufragerie, așa că poți să bei bere, să te cerți prea tare cu părinții la telefon și chiar să plângi. Ascult „Elegy to the Void” de la Beach House. Nu știu de ce, pentru că nu mă simt goală pe dinăuntru. Sunt plină de lacrimi, de dau pe afară. Mă gândesc la perioada în care lucram într-un restaurant, acum cinci ani, și am scăpat din mână o tavă plină cu pahare cu apă. 

Mi-e un pic jenă de ce fac, dar port un hanorac care nu e al meu și mă simt cumva ca o vedetă undercover. La un moment dat, vine la mine un tip, îmi spune că e vecinul meu și îmi oferă un pahar de carton cu Prosecco. Îl cunosc, așa cum îi cunosc pe toți din zonă. Inițial vreau să iau paharul, dar apoi mi-am amintit că paharele de carton cu Prosecco mă întristează, așa că am refuzat politicos. După ce a încercat să mă convingă de câteva ori, mi-a întins un șervețel. Apoi s-a întors la prietenii lui. Mai târziu, un copil din cartier a venit să mă îmbrățișeze lung. Am încercat să nu mă rușinez.

Nu toate mijloacele de transport sunt potrivite pentru plâns. N-aș plânge în autobuz. Urăsc să merg cu autobuzul și să plâng, nu e practic. Plus că drumurile mele cu autobuzul sunt prea scurte. E mult mai ușor să plângi în metrou, mai ales că mereu merg cu metroul. Sunt și nu sunt singură în el.

Sunt lucruri care nu ni se întâmplă nouă, ci altora. Când are loc așa ceva, sunt atât de surprinsă că inițial nici nu realizez că sunt târâtă în rolul personajului principal. În prezent, trăiesc viața despre care vorbește toată lumea. E un prezent atât de puternic, încât nu există înainte sau după. Așa m-am simțit când am stat trează 24 de ore, apoi m-am strecurat cu prietenele afară din hostel în timpul excursiei cu școala și am alergat desculțe prin pădure. E cumva liniștitor să plângi lângă alți pasageri încruntați sau nervoși. Măcar ai companie. Ascult pe repeat aceeași piesă de la Cocteau Twins și ratez intenționat stația unde trebuia să cobor.

La supermarket e mereu multă lumină. Nu la fel de multă ca în benzinării, dar suficientă cât să ilumineze nectarinele și roșiile cherry și dovleceii pe care lacrimile sclipesc ca niște picături de rouă. Arătăm la fel, eu și roșiile: mici, roșii și înlăcrimate. Când am ajuns la raionul de brânzeturi, aveam ochii prea încețoșați și nu am putut citi prețurile. M-am enervat.

Totul e mișto în vacanță. Al treilea șpriț, faptul că nu trebuie să mai verifici e-mail-ul și faptul că ți-au dispărut cearcănele pentru că ai dormit în sfârșit bine. Dar asta nu înseamnă că ești mereu vesel. Când nu mă cert în vacanță, toată lumea e confuză și se simte pierdută pentru că altcineva trebuie să înceapă o ceartă. E grozav să plângi în vacanță, pentru că ai tot timpul din lume să faci asta. Iar plânsul se întețește când îți dai seama că nu te bucuri de vacanță și pierzi timpul ca să plângi.

E plăcut să plângi pe plajă. În lume există șapte sute de trilioane de metri cubi de plajă. Asta îmi amintește că problemele mele sunt, de fapt, mici și nesemnificative. Am tot nisipul la dispoziție să mă zvârcolesc din cauza lor.

Pe internet sunt multe lucruri care mă fac să plâng. Documentarele despre cântăreți pe care nu îi știu și cele despre ăia pe care îi știu. Sfârșitul tuturor filmelor. Textele în care autorii scriu despre părinții lor. Discursurile Ted dramatice. Influencerițele care plâng în clipurile de pe YouTube sau Instagram. În descriere spun că vor să fie autentice, își acceptă slăbiciunile. Mi se pare o prostie. Nu am de ce să admit nicio slăbiciune, pentru că nu e o slăbiciune. Și nici nu sunt autentică. Nu plâng ca să obțin mila voastră. Ba chiar dimpotrivă. Nu vreau decât să știu că lumea nu încetează să funcționeze atunci când eu nu mai funcționez. Paharele de Prosecco sunt goale, metroul merge și fructele din galantar lucesc sub neoane.

Toată lumea merge la mare când nu se simte bine. Pentru aer, pentru apa sărată. Mă întreb dacă obrajii mei știu când e apă de mare și când sunt lacrimi. În camera cealaltă zumzăie o mașină de spălat. Sau poate e marea. O să-mi rezerv un loc pe șezlong.

Articolul a apărut inițial în VICE Germania.