Metodele prin care poți să-ți deblochezi creierul atunci când rămâi fără nicio idee

Dave Depper lucra de patru ani la album și tot nu simțea că-i iese un album. Depper, multi-instrumentist, era odinioară cunoscut drept „unul dintre tipii ăia din Portland care-i în patru trupe de-o dată." A fost smuls din viața aia printr-o serie de angajamente ca muzician de turneu pentru artiști ca Jolie Holland, Ray LaMontagne și Death Cab for Cutie.

Când Depper s-a reapucat să lucreze la propriul material, în 2012, „trecuse atât de mult timp de când scrisesem piese pe cont propriu, încât nici măcar eu nu mai știam cum sun eu", spune acesta. Între alte angajamente, s-a concentrat pe melodii pop bazate pe sintetizator, compuse pe aparatură de înregistrare de apartament. „Am abordat situația ca pe un job, în zilele în care puteam să fac asta. Mă forțam să mă așez și să scriu", spune acesta. Dar în aprilie 2016, încă nu descoperise single-ul sau piesa de rezistență pe care și-o dorea pe album.

În anii aceia, Depper a intrat în Death Cab for Cutie, unde l-a înlocuit pe chitaristul original al formației, și-a trecut printr-un divorț. „Cariera mea muzicală a luat-o razna și am pierdut noțiunea de ce-ar trebui să însemne romantismul sau iubirea", spune acesta. „Am avut o serie de relații dezastruoase." Ultima sa prietenă pe termen scurt l-a întrebat, la plecare: „Tu ce vrei cu-adevărat? Vrei iubire?"

Și iată-l. Piesa principală de pe albumul lui Depper Emotional Freedom Technique, care iese în iunie și cea despre care spune că funcționează ca afirmație tematică. „Do You Want Love?" e o piesă de șapte minute, susținută de un groove lin de bas. „Vrei iubire?", susură Depper. „Nici nu mai știu ce înseamnă asta." Recunoaște că sursa lui de inspirație a fost un clișeu – după cum ar afirma oricine știe albumul Rumours de la Fleetwood Mac sau 21 al lui Adele, sau după cum susțin nenumărate balade country. Procesul lui mai demonstrează și modul în care cercetătorii încep să înțeleagă descoperirile creative.
Știința încă se chinuie să descopere principiile de bază ale originii ideilor. „Creativitatea e o piatră de hotar a identității noastre umane și, cu toate astea, mecanismele neurologice din spatele gândirii creative rămân în continuare prost înțelese", scriu cercetătorii în neuroștiințe Arne Dietrich și Riam Kanso de la Universitatea Americană din Beirut, într-o evaluare a domeniului studiilor despre creativitate. „O explozie recentă de interes a fundamentelor neurologice ale comportamentului creativ a produs un belșug de date, care sunt incitante, însă, luate per ansamblu, profund contradictorii."
Cu toate astea, acum există un cadru și niște teorii larg acceptate, care fac lumină asupra blocajelor și descoperirilor creative. Cercetătorii înțeleg creativitatea drept un proces de luare a deciziilor. Când nu se întrevede nicio variantă satisfăcătoare, ceea ce provoacă frustrare creativă, inconștientul continuă să lucreze la asta, iar uneori poate duce la un moment de „Evrica!" Creierul mai poate și să intre într-o stare de flux, în care blocajele creative, precum și stimulii senzoriali obișnuiți, se întrerup, pentru a permite un aflux de idei.

„Când încerci să rezolvi o problemă, stai în fața a ceea ce se numește spațiul pentru soluții", explică Dietrich. „Spațiul pentru soluții" e un meniu cu variante. În spațiul pentru soluții se află elementele fragmentate ale unei opere creative: culorile de pe paleta pictorului, ingredientele din bucătăria bucătarului, clapele de pe pianul compozitorului. Spațiul ăsta mai conține și alegeri mai de amploare, cum ar fi genul sau formatul operei.

„Când o soluție nu se află în spațiul pentru soluții, dacă o soluție necesită o abordare neconvențională, atunci se intră în perioada de incubare", spune Dietrich. „Tu renunți, dar creierul tău nu." În spațiul pentru soluții al lui Depper se aflau fațetele formatului de melodie pop, pe care îl admiră. (E fan Paul McCartney și odată a recreat într-un mod elaborat albumul acestuia din 1971, Ram, pe aparatura sa de înregistrat de-acasă, ca să învețe cum se face un album.)

Tot în spațiul său de soluții se aflau și instrumentele la care cântă și opțiunile de pe softurile de înregistrare pe care le folosește. Prin decizii luate conștient, s-a folosit de opțiunile astea pentru a-și rezolva majoritatea problemelor creative. Dar mai exista o problemă, a cărei soluție se afla în afara spațiului de soluții al lui Depper: piesa aia majoră, care dă tonul și cuprinde tema.

Cu cât te gândești mai mult la problemele de genul ăsta, cu-atât ele pătrund mai adânc în creier, spune Dietrich. „Când te preocupi de problemă vreo cinci-zece minute, nu prea lasă nicio urmă reziduală. Când te gândești la ea cu săptămânile, rămâne acolo." Când cea mai recentă iubită și-a făcut ieșirea cu o întrebare memorabilă, creierul lui Depper s-a concentrat pe ea și a transformat-o în soluția la problema de care se ținuse timp de patru ani de zile.

Blocajele creative sunt adeseori provocate de trecerea de la sarcini care ne sunt familiare la sarcini noi. „Consensul e că, în creier, creativitatea e specifică fiecărui domeniu", spune Baptiste Bardot, profesor asistent la Universitatea Pace. „Ficțiunea creativă folosește alte resurse mintale decât poezia."
Scriitorul Damon Young din Pittsburgh nu e nici scriitor de ficțiune, nici poet. În rolul său de colaborator al revistelor GQ și Ebony și redactor-șef la propriul său site, VerySmartBrothas.com, adoptă adeseori ipostaza unui tip care explică știrile și cultura pop unui public imaginar format din albi semi-bine-intenționați, semi-informați. („Kanye, din păcate, e reprezentarea perfectă a unei nevoi scăpate de sub control și complet nestingherite de a fi validat de albi – sincer, cam la propriu", a scris acesta despre apariția lui West de după alegeri la Trump Tower.)

Anul trecut, Young și agentul său literare i-au vândut propunerea de memorii despre perioada pe care-a petrecut-o în liceu și-n facultate ca jucător de baschet (și nu numai) la o editură din trustul HarperCollins. „Privesc în urmă și mă-ntreb dacă ce s-a-ntâmplat s-a întâmplat fiindcă sunt negru", spune Young. „Nu e doar la modul: «Oare persoana asta a făcut cutare lucru pentru că sunt negru?» E și despre mine și cum am făcut față așteptărilor despre cine-am crezut că se așteaptă lumea să fiu, ca sportiv tânăr, negru și bărbat." Titlul este N*gger Neuroses. (Asteriscul e intenționat.)

Proiectul a implicat o schimbare provocatoare de format. „Pentru chestii gen VSB sau GQ, tind să apelez la o colecție de șabloane", spune Young. „Odată ce-mi dau seama care-i perspectiva, nu-i teribil de greu. Am făcut asta, la propriu, de mii de ori. Pentru carte, dificultatea provine din faptul că trebuie să scriu mai pe lung. Fiecare capitol are între 3 500 și 7 000 de cuvinte și trebuie să unesc toate capitolele și să creez o temă narativă."

Când lucrează la cartea de memorii, „pot să scriu câte 4-5 000 de cuvinte deodată și apoi nimic o săptămână", spune Young. „Sunt zile când vreau să scriu mai mult dar pur și simplu nu-mi ies cuvintele." Și-a schimbat rutina și scrie de la un bar de hotel. Activitatea și zgomotul îl ajută să se piardă în muncă.

Nu e neobișnuit ca artiștii să treacă prin blocaje creative când lucrează într-un format cu mai puține constrângeri, cum i se-ntâmplă și lui Young cu trecerea de la rubricile obșinuite la memorii. Cu cât un creator se confruntă cu mai multe decizii, cu-atât e mai probabil să-și prindă degetele când încearcă să ia una dintre deciziile alea. „De multe ori, ce îi blochează e lipsa constrângerilor", spune Bardot. „Dacă ai un punct de început și un punct final, sau elementele x, y, z, treci printr-un proiect mai repede decât dacă te confrunți cu o pagină [albă]."

Ăsta e unul dintre motivele pentru care autorii care scriu în anumite genuri produc mai mult decât autorii de beletristică, spune Bardot. Autorii de horroruri cunoscuți pentru cât sunt de prolifici, cum ar fi Stephen King sau Anne Rice, se confruntă cu un număr limitat de opțiuni în privința temelor, tonului, cadrului narativ și structurii poveștii. Standardele genului le reduc numărul de opțiuni. Autorii de beletristică precum Jeffrey Eugenides sau Thomas Pynchon, care produc cam câte-o carte pe deceniu, se confruntă cu nenumărate alegeri mai dificile și cu potențial de blocaj. Cu cât o operă e mai liber formatată, cu-atât necesită mai multe soluții din afara spațiului obișnuit pentru soluții.

Mușchiul ăsta al luării deciziilor creative poate fi antrenat, pentru a reduce riscul blocajelor, spune Bardot. „Încearcă să gândești divergent", spune acesta. „Găsește cât de multe soluții la problemă poți. Sari peste soluția cea mai ușoară și încearcă alta". Cantautorul Brian LaRue din Brooklyn, solistul Shelter Dogs, a avut ceva succes cu o variantă a exercițiului ăstuia. „Am adoptat «metoda scuipatului de conținut» poate în 2014, după o perioadă lungă în care mă simțeam pur și simplu ca și cum nu mai aveam nimic important de spus", zice el.

„Acum, per ansamblu, scriu versuri mai repede decât pe vremuri", spune acesta, „pentru că încerc să-mi notez șase strofe pentru o piesă cu trei strofe, mai degrabă decât să mă chinui să-mi înghesui toate gândurile în doar trei strofe, ceea ce necesită o tonă de efort și de concentrare. Părțile bune o să mi se arate singure." A fost influențat de presupusele 80 de strofe pe care le-ar fi scris Leonard Cohen pentru piesa lui arhicunoscută astăzi, „Hallelujah", când încerca să iasă dintr-un blocaj creativ.

Dincolo de lupta asta conștientă cu productivitatea, mai există o stare de „flux" în care dispar toate dubiile și chestiile care te distrag și te miști fără efort de la o sarcină la alta, iar de multe ori pui pe silent lumea exterioară. Depper spune că a experimentat starea asta în sesiunile lui de ore-n șir, în care trebuia să țină o pungă de migdale pe amplificator, ca să nu uite să mănânce. LaRue spune că a simțit-o când a început să înregistreze în dormitor, cu o clapă Casio și o baterie din anii '80 și trecea prin „scheme cu trei sau patru acorduri, fără să-mi fac griji despre ce încerc să «comunic»". Așa a produs primul său album solo. Young spune că în zilele sale cele mai productive, când simte că se-apropie, își setează un cronometru, ca să nu uite să se mai și oprească și să verifice dacă a primit SMS-uri de la soția lui.

Dietrich spune că e ceva obișnuit pentru scriitori și muzicieni de jazz, dar și chirurgii și jucătorii de șah intră în „flux". Eliberarea asta de reprimarea creativă îi uluiește pe oamenii de știință, pentru că sarcinile complicate sunt de obicei amestecate în părțile din creier în care se procesează aspectele analitice și grijile. „Dintr-o perspectivă neuroștiințifică, te-ai aștepta ca astfel de sarcini, care, fără dar și poate, se numără printre culmile reușitelor umane, să necesite implicarea structurilor de cel mai înalt ordin cerebral, precum cortexul prefrontal", a scris Dietrich. „Cu toate astea, faptul că oamenii spun că procesează automat în timpul stării de flux și simt că funcționează fără să gândească conștient sugerează că nu e nevoie de cortexul prefrontal pentru ca aceste sarcini să fie executate cu succes."

Dietrich spune că ar fi „foarte bogat" dacă ar înțelege cum poate să provoace libertatea asta supremă de blocaje creative. Incapacitatea de a crea e poate mai scumpă ca niciodată. „Societatea evoluează foarte rapid și ne confruntăm cu noi provocări, care ne cer să fim mai flexibili", spune Bardot. Asta include atât provocări personale, cât și la nivel societal. Din cauza automatizării, din ce în ce mai puține joburi – și foarte puține dintre cele sustenabile sau bine plătite – constau în acțiuni repetitive. Chiar și slujbele de birou sau în vânzări necesită creativitate. În același timp, provocări precum schimbările climatice necesită mai mult decât gândire laterală sau soluții bazate pe probleme din trecut. „Creativitatea înseamnă mai mult decât artă", spune Bardot. „Înseamnă rezolvarea de probleme."