Dacă voiai un job bănos în Europa civilizată și te-ai născut român, acum nu te mai vrea nimeni

În caz că nu știi ce înseamnă „Europa cu două viteze”, atunci îți spun eu: poate fi ceva foarte nașpa pentru România.

|
mart. 10 2017, 8:51am

Fotografia din deschidere de Helen Penjam via Flickr

Ai auzit poate recent, expresia „Europa cu două viteze", când vine vorba de viitorul UE. Dar când e vorba să o și explice, toată lumea se ferește. E simplu de ce: nu le place nici să înjure și nici să fie înjurați.

Pe scurt, e cam ca o căsătorie de ochii lumii în care fiecare își vede de viața lui. Acum să vedem detaliat:

Dacă ne amintim cum funcționează o cutie de viteze, devine clar. GIF-uri via giphy.com

Expresia „cu două viteze" e înșelătoare, din două motive

În primul rând, îți vine să crezi că noi am fi ăia care ne dezvoltăm mai încet, așa că vom fi lăsați în urmă. Nu-i chiar așa. Țările nou-intrate în UE - „viteza a doua" - de fapt se mișcă mai repede, problema lor e că au economii mai slabe și mai vulnerabile. Dimpotrivă, economiile dezvoltate - „viteza întâi" - au creșteri greoaie și nici nu pot spera la mai mult. În schimb, au putere economică mult mai mare și sunt ceva mai stabile pe propriile picioare.

Cam ca în scena asta - care știm cum s-a sfârșit (dacă încă nu știți, beware - NSFW)

În al doilea rând, pare că ar fi situația spre care ne îndreptăm. Nu, dimpotrivă, asta e situația de acum, cele două (sau mai multe) viteze există deja. Acum se vorbește de fapt de decuplare, așa încât fiecare grup să meargă în ritmul lui fără să se incomodeze unul pe celălalt.

Cum s-a ajuns aici

Să luăm un exemplu concret, istoric. În vremea când economiile avansate duduiau (asta înseamnă creșteri economice de 3-4% pe an), banii produși se revărsau către cele emergente, unde generau supraîncălzire - creșteri economice de 7-8%, bule financiare și imobiliare. Când aceleași economii avansate au încetinit, bulele din restul Europei s-au spart cu consecințele pe care le știm: Grecia (faliment de stat mascat), Cipru (confiscări de depozite bancare, cozi la bancomate), România (tăieri de salarii, credite neplătite) etc. Până aici e business as usual, fiecare parte ia din situația asta ce îi convine - pentru companiile germane e bine că au unde să găsească mână de lucru mai ieftină, pentru cele românești că au apucat să crească binișor înainte de a cădea.

Citește și: Șase lucruri pe care trebuie să le știi despre România, înainte să zici că suntem o nație de proști

Lucrurile au început să se schimbe atunci când și economiile puternice au simțit consecințe mai dureroase. Când Grecia nu și-a mai putut plăti aproape jumătate din datorie, cele mai păgubite au fost băncile mari germane și franțuzești. La fel atunci când românii n-au mai putut să-și plătească ratele la bancă. Și oricum și-ar fi făcut calculele, presiunea asta se adaugă la cea de la ele de acasă și le împinge până sub linia de plutire.

Ăsta e motivul pentru care discuțiile de acum nu mai sunt în primul rând politice. Ar fi fost ușor - niște bărbați și femei de stat se așază la o masă și nu se mai ridică până nu ajung la un compromis. Dar când pe masă vine factura delirantă de la un uriaș cu un picior în groapă cum e Deutsche Bank (asta ca să dăm un singur exemplu), nimeni nu mai vrea să fie măcar invitat la negociere.

Primii care au dat semnul abandonării corabiei au fost britanicii, cu votul lor „surprinzător". Victoria lui Donald Trump a venit ca o paranteză foarte mare, ca să demonstreze că de fapt asta este noua regulă a jocului.

Uite cum se întoarce lumea cu fundul în sus!

Acum în Franța și Olanda vin alegeri unde au șanse mari să câștige unii care nu prea mai vor să audă de UE. În ambele țări, entuziasmul față de Uniune este chiar mai mic decât era în Marea Britanie cu puțin înainte de Brexit.

În caz că iese Franța din UE, este cam clar ce se întâmplă. Din toată „viteza I" mai rămâne doar Germania să ducă greul Uniunii. Asta și dacă ar vrea nu prea poate să o facă, pentru că nu stă chiar atât de bine pe cât ar vrea să se creadă. Spania de exemplu are cifre mult mai bune la datoria statului și asta n-a ajutat-o cu nimic la mare nevoie.

Dar și dacă nu ies din UE, francezii și alți eurosceptici cu bani au multe lucruri de cerut ca să se lase convinși. Începând cu factura pentru „repetenți" și continuând cu libera circulație a imigranților și accesul la serviciile sociale. Până și factura la bugetul UE li se pare tuturor prea mare (deși e mai degrabă neglijabilă) - la britanici a fost o miză a referendumului ce minuni ar putea să facă cu banii ăia.

Citește și: Am vorbit cu românii din Anglia despre cum e viața lor de după Brexit

Deci ce înseamnă Europa cu două viteze? „Voi, românii, nu mai stați cu mâna întinsă că nu vă dăm nimic! Ori stați acasă că venim noi dacă avem nevoie de ceva, ori treceți pe la noi doar când vă invităm!"

Ce înseamnă asta detaliat:
- Mai puțini bani în bugetul comun, asta înseamnă să nu mai vină din fondurile europene nici măcar firimiturile care ajungeau până acum.
- Mai puține drepturi pentru cei care vor să muncească și să se stabilească în altă țară. Dacă vrei să stai mai mult de un city-break sau concediu, pregătește-te să vii oricum cu bani de acasă.
- Mai puține oportunități de comerț liber între statele membre. Dacă vrei să vinzi ceva, așteaptă-te la bariere văzute și nevăzute.

Care ar fi rezolvarea?

În vremuri normale, ideea era ca țările mai slabe să își folosească viteza superioară și să mai capete și ceva putere, pentru a se sincroniza cu cele mai puternice. Ce înseamnă asta? Productivitate mai bună, salarii mult mai mari (dar și prețuri ceva mai mari), acumulare de capital. Asta numesc birocrații europeni „convergența reală", unul dintre cele două criterii majore pentru a trece la euro. Celălalt criteriu este „convergența nominală", adică un platouaș de indicatori de performanță (datorie, inflație, deficit, dobânzi, curs valutar) pe care o țară trebuie să-i atingă.

România a atins practic convergența nominală (tehnic, îi mai lipsesc încă doi ani de oarecare stabilitate a cursului valutar), însă pe cea reală nu prea. Ar trebui pentru asta ca salariile în euro să se dubleze, automat ar crește și prețurile, ar trebui probabil ca euro să mai coste doar 2,5 - 3 lei. Ar trebui ca încă măcar două milioane de oameni să-și găsească de muncă în țară și să aibe buzunarele pline, ca să nu mai plece nici atât de mulți șuți.

Problema este că toată treaba asta durează multe zeci de ani iar lumea nu mai are atâta răbdare, în frunte cu băncile care au ajuns la fundul sacului. Așa că a început vânzoleala.

Sunt unii care își doresc, își propun, se roagă să nu se întâmple. Printre ei - România. Și sunt alții care pe lângă asta își fac și planurile de rezervă. Printre ei - nu e România.

Cine plătește masa alege muzica

Citește și alte articole despre Uniunea Europeană:
Îi pasă sau nu Europei dacă Marea Britanie iese din Uniunea Europeană?

Uniunea Europeană NU taie accesul românilor la facultate

Fotografii cu viața deținuților români înainte să intrăm în Uniunea Europeană

Mai multe de la VICE
Site-uri VICE