FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

Am vorbit cu românul de la „Supraviețuitorul” care a renunțat la corporație ca să trăiască izolat

Acum nici o lună tipul ăsta era unul dintre cei mai cunoscuți români.

Sunt Robert Igna, am 30 de ani, și, înainte să mă mut singur în cabană, locuiam în Cluj. Stăteam într-un apartament și, în fiecare dimineață, mergeam la bazin și la cursurile de master în Educație Fizică și Sport. Ce mă scotea din monotonie era să vin des în Cugir, județul Alba, locul în care m-am născut, și să ies cu câinii mei la pădure. Rămâneam și peste noapte: doar eu, hamacul, prelata, focul, câinii și atât.

Publicitate

În urmă cu mai puțin de o lună, Robert era urmărit la televizor de milioane de oameni, în concursul „Supraviețuitorul". Acum trăiește într-o cabană izolată, alături de câinii săi. Fotografiile îi aparțin lui Robert Igna

După câteva ieșiri de genul ăsta, m-am întrebat: „Cum ar fi să trăiesc așa tot timpul?". Eram virusat complet de ideea asta. Ulterior, am făcut primul pas și m-am mutat cu chirie în Cugir. Căutam un loc în care să încep aventura vieții mele. Proiectul a intrat în așteptare, când am fost acceptat la emisiunea Supraviețuitorul, varianta românească.

Am revenit și, în august, am renunțat la oraș și ce înseamnă el, ca să-mi construiesc o casă, pe munte, așa cum am visat mereu. Am hotărât asta și după ce am ieșit dintr-o relație.

Și uite, acum vorbesc cu tine chiar din cabană.

Am construit cabana în trei luni

Cam așa arată noua bucătărie a lui Robert

După ce am cumpărat terenul cu bani strânși din joburile anterioare la corporație, am vrut să construiesc totul de unul singur. Asta până mi-am dat seama că nu sunt un constructor de meserie și am avut nevoie de ajutorul a doi prieteni, Igor și Silviu. Din august și până în noiembrie, am fost ca niște rozătoare, nu am stat deloc.

Obiectivul era să pot locui în ea anul ăsta, înainte de prima zăpadă. Voiam să fie o cabană tipică de munte, dar nu mi-ar fi ajuns banii pentru așa ceva. Practic, toată cabana e din scândură, plăci de OSB și polistiren.

Am vrut să fiu izolat, dar nu locuiesc chiar în vârful muntelui, mai degrabă sub pădure, așa cum spunem noi p-aici. Cât de izolat sunt? La vreo 40 de minute de mers pe jos din Cugir. Altitudinea e de aproape 500 de metri și zona e, într-adevăr, greu accesibilă, dar cu mașina ajungi la vreo 300 - 400 de metri de cabana mea și asta dacă nu plouă.

Publicitate

E destul de ascuns locul, în pădure de fag, stejar, gorun cu două mlaștini. Vara ori dai cu botul în casa mea, ori treci pe lângă. Asta dacă nu te simt câinii înainte. Ceea ce-i foarte probabil.

Cel mai nasol viscol pe care l-am prins pe munte

Așa arată acum fostul concurent de la „Supraviețuitorul"

Cea mai dură aventură a mea pe munte a fost când eram cu un prieten și, în plină iarnă, am fost prinși de un viscol teribil pe vârful Godeanu. Era noapte, nu mai vedeam nimic, eram înghețați și obosiți după 12 ore de mers. Când am intrat în pădurea de molid, am reușit să scăpăm de acel viscol tăios, dar de-acolo ne-am rătăcit.

Am mai găsit drumul spre casă abia pe la trei dimineața. Am ieșit întregi, nu a fost nevoie de intervenția salvamontiștilor, dar cu siguranță a fost ceva aparte, unicat.

În ultimul timp, n-am mai urcat atât de des mai sus, pe munte. Sunt ocupat cu treburile pe aici, pe la cabana încă neterminată. Merg după lemne în pădure, să fac focul, mâncare la câini și cele gospodărești pentru locul ăsta.

Cel mai recent am mers cu un prieten într-un loc mai sălbatic din Munții Șureanu, cei care îmbracă locurile Cugirului, numit „Palma lui Dumnezeu". Îl numim sălbatic pentru că nu e prea umblat, nu e marcat. Acolo simți muntele cu adevărat.

Acum știu că viața nu poate fi mai simplă de atât

O seară obișnuită la munte

Ce e special la coliba asta e soba și, bineînțeles, câinii. Și direct din pat văd pădurea. Pentru unii poate e aiurea să renunți cu totul la viața urbană, dar e ceva ce încă mai există în natura umană. De când locuiesc pe munte, mă simt mai bine fizic, psihic, spiritual. Acum, toată legătura mea cu civilizația este semnalul de la telefon. Așa am și internet.

Publicitate

Nu e ca la oraș, însă mă ține cât de cât conectat cu oamenii, pot fi sunat de prieteni. Altfel, aici sunt doar eu și câinii, adevărații mei prieteni. Mai am opt, că o cățea, Sașa, a fost omorâtă de ciobăneștii de la oi. A murit în timp ce-și apăra terenul.

Deocamdată nu lucrez, nu am afaceri, sunt doar eu și acest loc. Sincer, mă cam enervează că va trebui să fac și altceva pentru a supraviețui. Chiar și așa, intenționez să-mi formez un stil de viață care va fi cu adevărat independent.

Aici, dacă ai câini, ești mai în siguranță decât în oraș

Locul din care se ține legătura cu lumea

Când m-am mutat aici, nu m-a speriat gândul că voi fi noaptea, singur, pe munte. Noaptea ești mai în siguranță în pădure decât pe străzile orașelor. Dar dacă ești prea obișnuit cu zgomotele urbane, atunci locul ăsta te poate neliniști și asta din cauza liniștii totale și a lipsei stâlpilor de iluminat.

Câteodată mai aud animalele sălbatice din pădure. Imediat ce le descoperă și câinii, abia îi mai pot ține în curte.

N-aș spune în niciun caz că sunt singuratic, chiar dacă stau aici izolat. Uneori, mă întreb dacă cineva dintre cunoscuții mei, că prietenii sigur nu, m-ar putea cataloga singuratic. Interacționez cu lumea, am mulți prieteni cu care să mă întâlnesc la o bere, să povestim.

Deocamdată, mi-e bine așa. Nici nu am avut timp să mă gândesc la o nouă relație, cu o femeie. Nu știu dacă ar vrea stilul ăsta de viață, dar nici nu-mi trece prin minte cum ar putea fi cineva pus pe fugă de un trai pe care-l consider ideal.

Oricum, nu mă gândesc atât de departe, la o familie. Deocamdată e bine.

Citește și alte chestii despre izolare:
Cum îi distruge izolarea pe deținuții bolnavi mintal
Şase oameni locuiesc într-un vulcan ca să vadă cum ar fi pe Marte
Un expert îți explică de ce te simți singur tot timpul