România fără număr: Băga-ţi-ai stick-ul în ANAF

Uşor de zis, greu de făcut. Mă trezesc într-o zi cu noapte-n cap ca să mă duc la Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, adică la domnii care se ocupă cu colectarea taxelor noastre. Vreau să le dau nişte bani şi o hârtie care să le explice de ce fac asta. Cu banii e simplu: dau o tură pe la bancă şi ăia, ca orice instituţie privată care se respectă, mă rezolvă în câteva minute.

ANAF-ul însă s-a şcolit la Universitatea Birocratică Franz Kafka a Europei de Est, instituţia aia care a ucis comunismul şi va rezolva în două-trei decenii şi Uniunea Europeană. Ca să depun nenorocirea de hârtie, trebuie s-o însoţesc de un fişier text care are vreo 20 de caractere şi, cu o mare marjă de eroare, 1 kilobyte. Pentru asta, trebuie să intru în clădirea destinată sectorului 1, una antică speriată de cutremure, şi să ghiceşc camera la care trebuie să depun minunăţia. E relativ simplu, mă orientez după coadă, căci ghişeele de informaţii sunt nişte prostii inventate pentru mall-uri şi pentru americani, statul nu le consideră necesare.

În cazul de faţă, nimeresc la etajul 1, camera 21, unde o hârtie îngălbenită de vreme mă anunţă de pe ușă cam care ar fi declaraţiile acceptate de doamnele din spatel ei. Cu un marker roşu, oarecum înghesuit, pe foaie apare o însemnare semicuneiformă care imită vag şirul de caractere băţ-cerc-băţ. Presupun că e 101, declaraţia cu care m-am prezentat la raport, şi mă aşez liniştit la coadă.

Ajung repede, lucrurile par a se mişca mai vioi decât credeam, dar o doamnă acră se uită la hârtia mea, se uită la memory stick şi zice plictisită: „N-avem voie cu stick. Au viruşi. CD sau dischetă“. Că astea, în concepţia vreunui IT-ist de-al lor cu şcoala făcută la seral, n-au viruşi niciodată. După tentativa de a o îmbuna cu: „Doamnă, fac două ore până acasă şi înapoi“ – asta pentru că ANAF-ul n-a descoperit că un birou de transfer date pe diverse suporturi le-ar aduce un ban în plus –, aflu ceva vag despre o hotărâre luată prin decembrie şi de camera 9.

Aici nu e nimeni, doar alte două doamne pe culoar, care afumă pereţii şi-ţi zic să vii luni. La telefonul şefului de serviciu, afişat mândru pe un carton bleu, pe perete, nu răspunde nimeni vreo 20 de minute – noroc că nu e 112. Sun la biroul de presă, mi se zice să le dau un e-mail. Îi scriu unui Ioan Traian Cuc, mi se ignoră orice răspuns vreme de o săptămână şi mai bine. Aşa că mă apuc să scriu articolul ăsta nervos în speranţa că vreun viitor şef al ANAF-ului are nevoie de-un motiv să-şi pună vreun protejat într-un post călduţ. De obicei n-are, îi dă afară by default.

Una peste alta, mă duc din nou peste câteva zile, de data asta cu dischetă. Pe hol, o cutie cu sute de CD-uri de 600 de MB pe care au fost inscripţionate fişiere de 1 kilo stă pregătită să plece la reciclat. Mă gândesc că e vremea să-mi iau un SUV, nu-i cazul să mă mai simt vinovat – nu eu distrug planeta, o face Blejnar, şeful Fiscului.

Discheta rămâne la altă doamnă la fel de acră, care, la trei secunde după ce o verifică, încearcă s-o scoată din unitatea de CD - uitase unde o băgase. Mă bucur că măcar astea pot fi reinscripţionate şi mă întreb dacă în toată instituţia aia de ameţiţi e măcar unul suficient de întreprinzător încât să le adune şi să le revândă. Mă îndoiesc şi-mi pun problema ca la anul să plătesc taxele la Londra.

Citeşte şi:

România fără număr: Supradoza presei pe februarie 2012

România fără număr: Supradoza presei pe ianuarie 2012

România fără număr: skandenberg cu prietenii mei de la Poliţie

România fără număr: căcat

România fără număr #6