FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

Perfecționismul e o boală mentală și îmi distruge viața

Faptul că perfecționistul care a scris acest articol nu l-a verificat de zeci de ori înainte să-l trimită e primul pas spre vindecare.
4.2.14

Imagine de Cei Willis

E răspunsul tipic al oricărui tolomac la interviuri pentru job – când e întrebat care e cel mai mare defect al lui, se preface că se gândește puțin înainte să răspundă: „Aș zice că cea mai mare problemă a mea e perfecționismul."

Impresia pe care vrea s-o lase e clară: deși s-ar putea să fie perceput puțin negativ, totuși e un semn că face treabă excelentă; cu alte cuvinte, nu e un defect, ci o trăsătură pozitivă. Dar ce nu știe tolomacul e că concepția lui despre perfecționism e complet greșită. Dacă ar percepe perfecționismul drept ceea ce este, mai degrabă i-ar arăta angajatorului organele genitale decât să-i spună că suferă de asta.

Publicitate

La 27 de ani de când am început să trăiesc, mă uit la viața mea și realizez că, din cauza perfecționismului, sunt un nimic. Sunt carcasa unei ființe umane și duc o existență care a încetat să mai fie a mea. Vă scriu în starea asta un singur articol, pentru a explica cum mi-am irosit anii.

Așa cum a descris psihologul Don Hamachek într-un studiu din 1978, sunt două feluri de perfecționism: normal și nevrotic. Perfecționistul normal luptă din greu să-și atingă standardele înalte, dar nu le lasă să-i afecteze fericirea. E satisfăcut de activitatea lui. Dar perfecționistul nevrotic e total dărâmat – fericirea lui e strict legată de atingerea țelurilor imposibile sau de eșec. Din această cauză, cade adesea pradă modificărilor obsesive și procrastinării.

Aproximativ 30 de procente din populația globului suferă de perfecționism. Dar un studiu publicat în Statele Unite în 1999 dezvăluie că procentajul în cadrul populației „dotate" e mult mai mare: 87. Dintre aceștia, totuși, doar 30 de procente suferă de perfecționism nevrotic.

Deși e un simptom al tulburării de personalitate obsesiv-compulsive, perfecționismul nevrotic e diferit decât OCD-ul obișnuit, în sensul că, deși e compulsiv – și uneori dă naștere unei obsesii – cel care suferă de OCD știe că are un comportament „greșit" și irațional. În timp ce perfecționistul nevrotic crede opusul: că în ciuda suferințelor pe care le îndură, perfecționismul lui îl ajută să atingă standarde pe care altfel n-ar putea să le atingă.

Publicitate

E de la sine înțeles că eu sunt un perfecționist nevrotic.

Sunt și scriitor, așa că îmi petrec majoritatea timpului rescriind aceeași propoziție de zeci de ori. Tot cred că propoziția se va îmbunătăți și așa e, dar cu ce preț? Cât de mult timp e normal să irosești cu chestia asta? Treizeci de secunde, două minute, o oră? În niciun caz zile întregi.

Și totuși, când sunt blocat pe o propoziție, aceasta nu transmite doar cuvinte și informații – ci e mai degrabă o creatură care trebuie ajustată și șlefuită până la perfecțiune, ca să pot merge mai departe.

Citește și Cum am ajuns să sufăr de OCD

La vârsta de 27 de ani e irațional să te aștepți să ai succes ca scriitor. Deși Bret Easton Ellis și-a publicat prima carte care a devenit faimoasă, Less than Zero, la 21 de ani. Așa că e normal ca un scriitor de vârsta mea să se chinuie. Nu doar ca să se poată susține financiar, ci și pentru a se exprima artistic într-un mod lăudabil. Și e o luptă, pentru că așa trebuie să fie. Pentru că durerea e un ingredient necesar când scrii despre experiența umană. Totuși, în ultima vreme mă întreb dacă nu mă chinui prea mult sau în moduri greșite. Pierd zile întregi cu o simplă propoziție, ca s-o fac mai intensă și mai directă, dar ce se întâmplă cu documentarea, cu firul narativ?

Așa că trebuie să mă întreb – în ciuda vârstei mele – dacă n-aș fi cumva un scriitor mai bun și cu mai mult succes dacă aș fi dispus să accept eșecul.

Publicitate

De-a lungul anilor, foarte multe studii – în special cele inițiate de psihologii Paul Hewitt și Gordon Flett – au găsit legături între perfecționism și probleme mentale serioase precum depresia, anxietate, dependența de droguri și riscul de sinucidere. Studiile au găsit legături și între perfecționism și probleme fizice precum astmul, migrenele, fibromialgia și sindromul colonului iritat. Din această cauză, perfecționiștii își iau concedii mai des și merg la doctor mai des decât o persoană obișnuită.

Perfecționiștii au și riscul de deces mai mare: 51 la sută, din cauza nivelului mare de stres, suspectează cercetătorii.

Perfecționismul îmi afectează toate aspectele existenței, nu doar scrisul. Îmi spune: „Pentru orice s-a întâmplat în trecut, poți compensa acum fiind perfect." De exemplu, alimentația. Cum am fost un copil gras, acum mănânc la fel cum scriu: lent, ferindu-mă să mă confrunt cu latura mea impulsivă. Nu învăț nimic din nicio greșeală pe care o fac – și care mă dărâmă – din credința că e pierdere de vreme să te uiți în urmă. De ce să analizezi ceva care, după ce numeri până la zece, nu mai există?

Citește și E un iad să ai un iubit care suferă de tulburare obsesiv-compulsivă

Să vă explic – de trei sau patru ori pe zi merg până la baie și număr ca să îmi stopez gândurile. Cu cât cifrele urcă, cu atât respir mai profund și mai pronunțat, iar când ajung la zece, pentru câteva clipe, îmi imaginez că totul este perfect. Nicio propoziție n-a fost scrisă prost, nicio pungă goală de cipsuri nu zace pe patul meu. Există doar vid.

Inevitabil, totuși, viața trebuie să umple vidul ăsta cu ceva și când realizez asta – că trecutul lăsat în urmă e încă acolo – continui să mă iluzionez mai departe că voi avea voința destul de puternică încât să -l înving, că, printre cadavre, am reușit să mă nasc din nou. Dar voința mi se fărâmă, la fel ca întotdeauna, în câteva minute, dacă nu chiar secunde, și văd din nou ce rateu e viața mea și cât de banal și mediocru sunt în toate privințele.

Publicitate

Și relațiile au de suferit – cu copiii, membrii familiei, partenera. Relația cu prietena mea e la fel. După ce că săraca trebuie să-mi suporte supărarea cauzată de eșecurile mele, o supun și pe ea acelorași standarde brutale valabile pentru mine. Ceea ce e total nedrept, mai ales având în vedere că, spre deosebire de mine, ea e o persoană de succes. Îi spun să lucreze mai mult și să aibă grijă cu obiceiurile alimentare pentru că vreau ca lumea din jurul meu să fie la fel de perfect pe cât îmi doresc să fiu și eu. Așa că o critic la nesfârșit, deși ea este așa cum este, lumea e așa cum este și doar un nebun ar tânji la ceva ce nu există când ambele sunt oricum atât de imposibil de frumoase.

Cu mentalitatea asta am și pierdut niște prieteni. În ultimii ani, am retezat relațiile cu oameni de care eram apropiat de ani de zile, ca să scap de niște defecte pe care, deși reale și vicioase, m-am concentrat prea mult. Am folosit defectele lor pentru a mă absolvi de responsabilitatea mea de prieten, care era de a-i ajuta. Îmi era imposibil să pretind că sunt perfect cu ei în jurul meu, plini de defecte. Aveam nevoie să fiu liber și m-am eliberat (în realitate, nu m-am eliberat deloc).

Am fugit mereu, toată viața. Niciodată n-am luat în considerare opțiunea de a mă accepta așa cum sunt.

Cel mai bun exemplu e atunci când am renunțat la școală la vârsta de 15 ani. Eram abuzat, deși asta nu explică foarte bine ce s-a întâmplat. Eram un copil sensibil, cu probleme emoționale nu doar din cauză că eram supraponderal, ci și pentru că vedeam că sunt tot mai mediocru - până la vârsta de 13 ani eram cel mai bun din clasă – și am avut nevoie de sprijin din partea părinților și a școlii, sprijin pe care nu l-am primit.

Publicitate

Aveam nevoie ca părinții mei să își confrunte propriile probleme cu care mă crescuseră – simțul inferiorității, teama. Eram deprimat grav, iar ei n-au făcut nimic în privința asta pentru că propriile eșecuri i-au speriat mai mult decât i-a speriat căderea mea.

Așa că am fugit de băieții de la școală care mă terorizau, de profesorii care mă făceau de râs și de mine: un elev mediocru și bleg, care vomita în timpul orelor de sport.

Vezi și Fotografiile perfecte ale lui Annelie Vandendael

E evident că multe dintre acestea – faptul că sunt perfecționist, că sunt scriitor – sunt reacții pe care le-am dezvoltat ca să lupt împotriva convingerilor părinților mei că nici eu, nici ei, n-o să facem nimic în viața asta. În fiecare zi îmi spun să îmbrățișez lucrul ăsta, să câștig bătălia cu nebunia din interiorul meu care poate, deși în mod dureros, să mă ridice deasupra viitorului de care ei mă credeau capabil.

Dar aș mai scrie asta dacă aș crede că e posibil? M-aș simți atât de dărâmat și deznădăjduit că recunosc în fața voastră că lucrul de care am nevoie ca să pot continua – astfel încât orice tip de viitor să fie posibil – nu e perfecțiunea, ci un strop de fericire?

Mă simt inconfortabil numai când rostesc cuvântul. „Fericirea" e un cuvânt pentru cei slabi de înger, pentru diverși guru autori de mesaje motivaționale. E un cuvând pe care nu l-am folosit des, o să-l folosesc atunci când sunt perfect. Dar dacă continui așa cum am făcut până acum, știu că lucrurile se vor înrăutăți. O să devin mai încet în ceea ce fac și mai furios. Așa că dacă toată viața am fugit de ceea ce sunt, poate acum e timpul să mă confrunt cu mine însumi – eu cel real – indiferent de consecințe.

Publicitate

Ce voi scrie va fi imperfect, dar ce dacă? Propozițiile mele vor fi mai puțin șlefuite, mai puțin ridicole, iar eu voi părea mai ridicol și mai vulnerabil decât îmi doresc, dar cui îi pasă? Voi mânca și poate mă voi îngrășa din nou, dar din toate astea va ieși un bărbat care își acceptă defectele, o persoană capabilă să învețe din propriile slăbiciuni – și așa e posibil să obțin succesul și, mai ales, fericirea.

Perfecționisul se tratează prin terapie cognitivă comportamentală (CBT) metoda de detectare a gândurilor și acțiunilor care duc la probleme și eradicarea acestora. Pentru asta e nevoie ca pacientul să se confrunte cu slăbiciunile sale și, în timp, să învețe să le accepte și să găsească satisfacție în felul în care evoluează. În cazul ăsta, presupun că articolul meu e o astfel de încercare, un prim pas al procesului dureros pe parcursul căruia voi începe să merg la terapie.

În orice caz, deși sper că acest articol e începutul unui nou stil de viață care mă va face fericit, cine poate spune dacă voința mea de a fi imperfect va fi mai puternică decât cea care îmi spunea să fiu opusul? Chiar și după ce am scris toate astea, încă mă tem că voi ceda și mă voi apuca să editez textul până nu va mai rămâne nimic din el. Sper să pot accepta că unele lucruri în lumea asta nu pot fi prezise și voi găsi puterea ca, la sfârșitul acestei propoziții, să trimit articolul așa cum e, în speranța că, poate, cuiva îi va plăcea.

Urmăriți-l pe James pe Twitter: @0jnolan

Traducere: Oana Maria Zaharia