Muzeul George W. Bush este fix cât de mizerabil îţi imaginezi că este

George W. Bush este cel mai mare monstru din istorie cu care totuşi ți-ai dori să bei o bere. Iubește distracția, conduce beat, își bate joc de oameni ca tine, e un adevărat cowboy care a urmat un drum obscur prin facultatea Yale și a ajuns în mod fraudulos liderul lumii libere. 
La ani distanță de președinția pe care a administrat-o atât de prost, în prezent el e doar un invitat inofensiv la talk-showuri, genul de tip care se bucură să-i prezine lui Jay Leno, fostul prezentator Late Night Show, un portret mediocru el însuşi. În ciuda acestor chestii, nu vom uita sau ierta greșelile sale. Noi (și când spun noi mă refer la mine pentru că eu scriu articolul) încă îl detestăm din fiecare celulă a corpului. Noi, totuși, nu suntem sacerdoţii lui din biblioteca-muzeu prezidențială. Ca să văd cum i-au scris apologiştii aceştia  istoria revizionistă m-am decis să-i vizitez muzeul, aflat în campusul Dallas Southern Methodist University.

Primul lucru pe care l-am observant, după ce am trecut de „registrul libertății”, a fost un grup de școlari care treceau printr-un detector de metale. Am vizitat multe muzee prezidențiale, inclusive pe cel al lui Richard Nixon. Asta a fost singura dată când am văzut o percheziție. Nixon a avut mulți dușmani, de fapt, avea o listă întreagă numai cu ei. Dacă e să fim corecți, lista lui Bush se bazează pe țări întregi. Așa că înțeleg paranoia omului.

Mi-am început turul cu o expoziție de picturi cu liderii lumii numită The Art of Leadership: A President’s Personal Diplomacy. Arătau ca și cum ar fi fost făcute de niște copii. Portrete cu acoliții lui Bush, afișate printre bibelouri în semn de apreciere, sunt atârnate alături de aprecieri exagerate legate de caracterul fostului președinte. Tony Blair a fost citat când a spus „L-am admirat ca pe un președinte și l-am privit ca pe un prieten. Am considerat că Marea Britanie trebuie să fie alături de America după 11 septembrie… Sunt mândru de relația pe care o avem.”

Dalai Lama, prin capacitatea sa infinită să ierte şi să fie politicps, a spus: „Îl iubesc. Pe bune.”

Am fost informat că, în ciuda sale oribile, Vladimir Putin a reacționat destul de mișto față de evenimentul 9/11, așa că ar trebui să-l mai lăsăm în pace.

Mi s-a spus că Abdhullah, regele Arabiei Saudite, deşi conduce una dintre cele mai aiurea țări din lume, „a stabilit o legătură personală puternică" cu Bush și, prin urmare, nu este atât de rău pe cât se crede. Cum mă holbam la „artă” un copil a remarcat „picturile sunt toate bune, dar unele dintre ele sunt înfricoșătoare.” Am fost de acord.

În colț, o profesoară a întrebat copiii dacă știau ce însemnă diplomație. Apoi ea a încercat să definească conceptul, în ciuda lipsei lor copleşitoare de interes. Se pare că ei au fost chiar mai puțin interesați de procesul de învățare decât Bush. Mi-am adus aminte de Condoleezza Rice care încerca aceeași tehnică în timp ce fostul președinte își lingea resturile de Doritos de pe degete și se holba la știri ca un frate mai mare care se uită la meci într-un bar sportiv. Spre deosebire de fostul lider, copiii nu au nevoie să învețe ce este diplomația. În ciuda acestor aspecte, ei vor absolvi, pentru că niciun copil nu este lăsat în urmă, nu? Secțiunea „No Child Left Behind" a fost singurul lucru la care au fost atenți pentru că, întâmplător, avea un autobuz în care puteai să te urci și să te mai maimuțărești. Era pus convenabil lângă memorialul deprimant pentru tragedia de la 11 septembrie.

Pancartele din jur mă informau despre credința care l-a ajutat pe Bush să nu se lase de băut. Că „rolul guvernului este de a crea un mediu  în care o persoană antreprenorială… care lucrează din greu și are vise mari care pot fi realizate.” (Care a fost un citat din Bush, spus la 20 de ani după ce Reagan a zis fix același căcat.) O altă parte a expoziției i-a prezentat „experiența” ca un om de afaceri ratat și a lăudat faptul că a fost singurul şef al statului major care a terminat studiile masterale.

The Decision Points Theatremi-a permis să trec prin deciziile grele pe care Bush le-a luat în timpul administrației sale. Implicația zonei era că el realmente a făcut acele alegeri, că este capabil să ia o decizie care nu are o legătură cu pălăriile de cowboy, pe care le poartă pentru a demonstra cum e el om din popor sau cu nuanţa aia de carmin cu care s-a machiat ca să-i captiveze atenţia premierului australian John Howard care i-a fost mereu un aliat de încredere, chit că unul controversat.

La teatru puteam alege dintre patru „decizii” cheie: Ameninţarea lui Saddam Hussein, Uraganul Katrina sau criza finananciară. Am ales Saddam. Ocazional, apăreau știri de ultimă oră și ne preveneau să-i ascultăm pe consilierii lui Bush, pe care puteam să-i notăm după aia. Am avut patru minute pentru a decide soarta națiunii. Sunt sigur că prin asta a trecut și ăla mare. Și prin ăla mare mă refer la Dick Cheney. Un clip de știri de ultimă oră ne-a spus că au fost găsite armele de distrugere în masă ale lui Saddam… ca și cum chiar ar fi existat. TREBUIE SĂ FACEM CEVA, AMERICA! – implora.  ACESTUI DESPOT CARE A ÎNCERCAT SĂ-L OMOARE PE TATI BUSH!

Noi am căutat o nouă rezoluție a ONU. Bush nu a făcut-o. „Înainte de 11 septembrie,” explică Bush „Saddam era o problemă pe care America putea să o rezolve. Dar după 11 septembrie…” apoi i-a căzut microfonul, l-a ridicat doar ca să remarce „lumea este mai sigură prin îndepărtarea lui.”

Am jucat din nou. Decizia Uraganul Katrina a implicat dacă să invoc legea insurecției sau nu. Materialul de știri descria huliganii armaţi care survolau New Orleans. Nu a fost nicio vorbă să trimit alimente sau apă, sau elicoptere. Doar cum să-i oprești pe negri să nu se ucidă între ei. (Rapoartele violenței agresive post-Katrina au fost în mare parte exagerate, dar asta face jocul mai interesant.) În secțiunea foarte mică dedicată Katrina a muzeului, Bush este absolvit de orice vină. Asta implică un fel de futu-l în gură pe Kanye West. Lui George Bushîi pasă super mult de persoanele de culoare! Îmbrățișează unul care suspină în poza asta.

În timp ce mă uitam la un film despre cum Bush nu a furat alegerile în 2000 și cum Al Gore a fost la vremea aia un fătălău plângăcioas, o femeie în vârstă și-a înclinat capul în semn de respect la vederea fostului consilier Karen Hughes. „A fost minunată, nu?”,a murmurat ea. La fel a făcut și pentru Southern Belle, iar apoi l-a numit pe Gore „jeg.” Nu-mi păsa că făcea parte din generaţia de aur, îmi venea să o pocnesc. Ca toată lumea de acolo, mirosea a praf de copt. Toți cei care nu erau copii obligați să fie în muzeu erau fie în scaun cu rotile, fie împingeau unul, fie mai aveau puțin și ajungeau în scaun. ȘI EI VOTEAZĂ. Tu nu. Probabil nu ar trebui. Iubesc să şuţoteascî, doar între ei, despre politică de parcă ar știi despre ce căcat vorbesc. Chiar Şi Bush Junioar știa mai multe.

„ȘTIAI CĂ?” - scria pe o pancartă. „Înainte de 11 septembrie, eforturile federale de combatere a terorismului au fost împiedicate de reguli care au descurajat schimbul de informații dintre serviciile de informaţii şi apărătorii legii.” Dar nu vă faceți griji… USA PATRIOT ACT A REPARAT SITUAŢIA! Mersi, 43!

Pe un semn căcăcios scria „Președintele Bush a nominalizat magistraţii la Curtea Supremă a Justiției care au înțeles că rolul lor este să respecte echilibrul de putere şi să urmeze cu strictețe Constituția, fără să elaboreze legi noi în scopuri personale.” Pentru că mă gândesc la subiectele din ordinea de zi, probabil se referau la situaţia Samuel Alito.

Nu m-a uimit aroganța maximă să pui un muzeu Bush Jr. în același oraș unde a fost asasinat John Kennedy. Una dintre ironiile divine ale administrației Bush a fost că, în ciuda urii atrase de mandatele luinimeni nu a încercat să-l omoare. Se pare că a fost prea prost ca să sufere, după cum reiese din videoclipul de la sfârșitul turului, care a făcut puţin mişto de muțenia sa legendară. Dacă nu poți să râzi de tine, întreba clipul, cum te aștepți să te vadă alții ca pe un conducător. Poftim!?

Magazinul de cadouri era plin de notebook-uri de piele de 60 de dolari cu semnătura lui Bush pe ea, ghidul expoziției cu liderii lumii la 20 de dolari, tricouri polo și bibelouri golf la 50 de dolari. Era mai ofensiv decât magazinul muzeului 11 septembrie de care s-au crizat toţi recent. În mare parte pentru că dacă tragedia de la 11 septembrie nu ar fi avut loc, atunci nici acest altar nu ar avea rost. Nu am fi fost suficient de speriați să-l realegem pentru încă un mandat.

Pe drumul spre ieșire, am dat de cuvintele: „Acum mergem înainte -  RECUNOSCĂTORI PENTRU LIBERTATEA NOASTRĂ, CREDINȚIOȘI CAUZEI NOASTRE și încrezători în viitorul cele mai mari națiuni de pe Pământ.” Un magnet cu „Nu vom uita niciodată 11 septembrie” aplicat pe partea din spate a unui camion enorm parcat lateral, care ocupa mai mult decât avea voie din spațiul de parcare, a fost ultimul lucru pe care l-am văzut. Nu te îngrijora, mă gândeam. Nu voi uita prea curând. Cum putea?

Urmărește-l pe George Bush și pe Megan Koster pe Twitter.

Traducere: Matei Bărbulescu

Citește și alte articole despre americani:

Un babysitter din America a tatuat copiii de care trebuia să aibă grijă

America prăjită-n vârf de băț